Doru Preda s-a născut la București. A debutat cu volumul de proză scurtă „Candido” (editura Nemira). Tot la Nemira a fost publicat în 2023 romanul „Mâine, când ne-am întâlnit”. 

Recomandările sale se rezumă la câteva cărți în care vindecătorii suferă și ei alături de ceilalți, în procesul de descoperire sau regăsire de sine: 

„Literatura a fost dintotdeauna recunoscătoare celor care vindecă. Începând cu Ayurveda, una dintre cele mai vechi metode terapeutice și până la medicina modernă, în paginile sale și-au găsit locul sfinți cu puteri magice, bioterapeuți, homeopați, șamani, cunoscători ai ierburilor tămăduitoare, până la doftorii din vremea lui Caragiale, sau medicii timpurilor noastre.

Recomandările mele se rezumă la câteva cărți în care vindecătorii suferă și ei alături de ceilalți, în procesul de descoperire sau regăsire de sine, necesar într-un anumit moment al existenței. Nu este o desfășurare cronologică, pentru că timpul, așa cum o dovedesc chiar aceste scrieri, își estompează prezența, lăsând locul principal spiritului mereu viu al umanității din noi. 

1. Arcul de Triumf – Erich Maria Remarque

Personajul principal al romanului este chirurgul Ravic, un apatrid german refugiat la Paris în timpul celui de-al doilea război mondial, unde o cunoaște pe Joan, o actriță cu tendințe sinucigașe. Relația cu ea reaprinde speranța unei rezolvări, chiar în acele condiții vitrege, a dezrădăcinării sale forțate, atât de asemănătoare celei suferite de scriitorul însuși în Germania, țara sa natală, unde cărțile îi sunt arse și interzise, iar el trebuie să ia calea exilului. 

Deși german și catolic din tată în fiu, Remarque este acuzat de propaganda nazistă că ar fi descendentul unor evrei francezi, așa că intră în rândul milioanelor de europeni aruncați dintr-o parte în alta de valurile nebuniei fasciste. Iată de ce în povestea lui Ravic se simt influențele experienței de viață a autorului, un transfer autobiografic care a influențat decisiv procesul de creație al multor opere majore din punct de vedere literar. 

 

2. Laur – Evgheni Vodolazkin

«Laur e un nume bun, căci planta care îți e de acum tiz e medicinală. Fiind veșnic verde, ea simbolizează viața veșnică.»

«Viața mea a fost trăită de patru oameni care nu seamănă unul cu altul, care au trupuri diferite și nume diferite – Arseni, Ustin, Ambrozie, Laur.»

Arseni este omul sortit să fie vindecător, o calitate dobândită în timp care mai întâi îl uimește, ulterior îl aduce în pragul disperării, atunci când puterile sale se dovedesc prea mărunte în lupta cu moartea a singurelor ființe pe care le-a iubit vreodată. Cea mai grea datorie a vieții sale este înțelegerea rolului oferit de destin, a felului în care puterile sale lucrează în slujba acelui sens al binelui atât de greu de acceptat uneori.

Romanul lui Vodolazkin este o poveste puternică despre dragostea absolută, despre credința nemăsurată și mângâietoare în Dumnezeu și despre curățirea sufletului prin biruirea nevoilor trupului dar și a veșniciei asupra timpului efemer. 

 

3. Concert din muzică de Bach - Hortensia Papadat-Bengescu

În romanele Hortensiei Papadat-Bengescu apare o nouă – în raport cu literatura română de până atunci – clasă de femei emancipate. Un astfel de personaj este doctorița Lina Rim. 

Citez dintr-o recenzie: 

«Doctoriţa Lina, urâtă, bondoacă, dar plină de energie, îşi dorea un statut social solid şi îi oferă lui Rim, în schimbul căsătoriei, o catedră universitară. El acceptă acest compromis, dar continuă să se considere o victimă şi este convins că se cuvine «să aibă încă alte beneficii», aşa că Lina cumpără din câştigul ei o casă somptuoasă şi elegantă pe numele amândurora. Romanul începe în casa nouă a Rimilor, la care vine în vizită Mini, un personaj-reflector, purtătoarea veştilor şi ştirilor de ultimă oră de la o familie la alta.»

Lina avea o adevărată «manie pentru familie», pentru toţi «acei veri şi verişoare, pentru care era în stare să se dea peste cap» ca să-i ajute, fiind considerată de toţi foarte miloasă, lucru care se dovedește curând doar o imagine de suprafață a caracterului său.

Romanul este o oglindă a mediocrităţii sufleteşti, conturată de chiar «echipamentul Linei, rochia ei verde sau albastră, purtat de dimineaţa până seara, la gospodărie, la spital, în oraş, care lua aşa de mult forma bunei Lina, o formă boţită şi curată, încât părea una şi aceeaşi rochie şi una şi aceeaşi cu ea». Un ambalaj numai bun pentru un suflet ciuntit, chinuit de remușcare și de vină. 

 

4. Arta conversației - Ileana Vulpescu

Romanul o are în centru pe doctorița Sânziana Hangan, a cărei obsesie pentru perfecțiune se face remarcată în toate observațiile sale.

Iată cum o descrie pe biochimista Silvia Capan: 

«Era o femeie frumoasă, şi mai ales frapantă, care la patruzeci şi opt de ani nu arăta nici treizeci şi cinci. Îmbina cele trei elemente esenţiale ale frumuseţii feminine: formă, carnaţie, colorit. Înaltă de 1 metru 71, cântărea 60 de kilograme, distribuite cu atenţie farmaceutică. Dacă sculptorul e artistul care trebuie să ştie ce să elimine dintr-o piatră, natura, în cazul Silviei Capan, fusese maestrul care ştiuse ce imperfecţiuni mărunte să lase operei finite: pe cele menite nu să-i strice armonia ci s-o facă mai caldă şi s-atragă atenţia asupra ei. Privită-n ansamblu, Silvia părea un lujer încununat cu un boboc roz-alb de trandafir, desfăcut cochet şi dând imbold spre cercetarea petalelor înrourate în care bănuiai că se-ascund catifelări şi subtile parfumuri. Eu n-am văzut până la ea, şi nici de-atunci încoace, o carne care să aibă strălucirea compusă, tainică şi mată, amestec de lumini şi de umbre, incomparabila strălucire a perlelor, pe care-o are carnea ei.

[Avea] un mers drept, fără fâţâieli, dar nu ştiu cum parcă lăsa mereu în urmă o fesă, numai bine cât să nu dea pace ochiului spectator.»

«Arta conversației» intră, fără doar și poate, în categoria cărților care reușesc să călătorească de la o generație la alta. Este un roman fără vârstă, îndrăgit pentru finețea psihologică, pentru atenția acordată modului în care sunt construite personajele – atât cele principale, cât și cele episodice, dar, bineînțeles, și pentru felul în care (de)curge conversația. 

 

5. Solomonarul – Florin Chirculescu

Nu este o carte despre medici, e scrisă însă de un reputat chirurg bucureștean, autor și al altor titluri cunoscute, sub nume propriu sau sub pseudonim. 

Iată cum este prezentat romanul de către Mihai Iovănel, critic literar:

«În literatura română de azi, Solomonarul este un obiect fascinant. Roman istoric și roman al actualității, roman despre Eminescu și roman despre zonele de turbulență ale lumii contemporane, roman despre obsesiile naționale și roman gândit la o scară planetară, roman plin de idei și roman traversat de aventuri și conspirații, roman realist și roman fantastic, roman cu o arhitectură riguroasă și roman deschis explorărilor ca o cutie misterioasă, Solomonarul activează portaluri pe care literatura română nu le-a cunoscut până la Florin Chirculescu.» 

 

6. Câteva motive să iubești viața – Matt Haig

Autorul celebrului roman «Biblioteca de la miezul nopții» a scris cu câțiva ani mai devreme această non-ficțiune, devenită și ea bestseller, unde este pacient și terapeut deopotrivă.

Este un roman autobiografic bazat pe experiențele sale legate de depresie și tulburare de anxietate, de care a suferit încă de la vârsta de 24 de ani, prima non-ficțiune a lui Matt Haig  și prima dată când a scris public despre boala sa.

Nu este punctul de vedere al specialistului, Matt Haig scrie ca un suferind, își scrijelește fricile, gândurile și boala. Le poartă adânc în suflet și ele îl amenință cu ieșirea ocazională la suprafață. 

«Se prea poate că oamenii au evoluat prea mult. Prețul plătit pentru a fi destul de inteligent ca să devii prima specie conștientă de existența cosmosului este capacitatea de a simți un univers întreg de întunecare.» 

Matt Haig reușește să imortalizeze cu mână fermă și abisul și împăcarea.

«Cum să oprești timpul: sărută. 

Cum să călătorești în timp: citește.

Cum să evadezi din timp: prin muzică.

Cum să simți timpul: scrie.

Cum să te eliberezi de timp: respiră.»

Doru Preda”