Într-o carte pe care am citit-o recent am întâlnit următoarele idei: „Vocabularul și expresiile pe care le folosim poartă amprenta războiului. (...) Conversaţiile și documentele scrise sunt presărate cu metafore din domeniul militar: purtăm războaie împotriva sărăciei, a cancerului, a drogurilor sau a obezităţii. (...) În necrologuri se spune adesea despre cei decedaţi că «au pierdut lupta» cu boala care îi măcina” (Margaret MacMillan, Războiul. Cum ne-au modelat conflictele, Editura Trei, București, 2022).

Aceste observaţii scot în evidenţă modul în care limbajul militar s-a infiltrat în conversaţiile noastre cotidiene, conferindu-le o încărcătură de confruntare și dramatism. Însă fenomenul nu se limitează la metaforele războiului. În ultimele decenii am asistat la o altă transformare subtilă, dar la fel de influentă: preluarea 
termenilor medicali și biologici pentru a descrie realităţi sociale, politice sau culturale. Dacă războiul ne-a obișnuit să ne privim provocările ca pe niște bătălii, medicina a adus o nouă paradigmă, redefinind modul în care înţelegem procesele sociale complexe prin termeni de „metabolizare”, „patologie” sau „imunizare”.

Cuvinte precum „metabolizare” sau „metabolism” au devenit expresii la modă în discursul academic și public, deși originile lor ţin de știinţele naturii. Aceste preluări de vocabular reflectă o schimbare mai profundă în modul în care concepem și comunicăm procesele complexe ale vieţii sociale și culturale. În contextul acesta, adresez întrebări pertinente: ce anume explică adoptarea acestui limbaj în cadrul disciplinelor umaniste și care sunt implicaţiile?

Într-o societate orientată tot mai mult către rigoare empirică și obiectivitate, limbajul medical nu mai este rezervat doar amfiteatrului anatomic și cabinetului medical, ci și-a găsit drum înspre amfiteatrele facultăţilor de știinţe sociale și înspre dezbaterile filosofice. Astfel, utilizarea termenilor precum „metabolizare” pentru a descrie felul în care o idee este asimilată și transformată într-un context cultural devine o strategie retorică ce împrumută din prestigiul știinţelor exacte. Însă nu este vorba doar de prestigiul lingvistic. Odată cu accesul sporit la cunoștinţe medicale, termenii aceștia au dobândit o familiaritate care îi face ușor de înţeles chiar și pentru un public nespecializat, adăugând forţă argumentelor.

Mai există o întreagă serie de termeni medicali care au devenit, din simple concepte tehnice, puncte de referinţă în dezbaterile intelectuale. De exemplu, „traumă” și „traumatizare” au trecut din registrul psihiatric în acela al analizei sociale, fiind folosiţi pentru a descrie nu doar suferinţa individuală, ci și experienţele colective de dezrădăcinare sau violenţă istorică. Cuvintele „patologic” și „patologie” servesc acum pentru a critica fenomene de putere coruptă sau ideologii deformate. „Simptom”, „diagnostic” sau „virus” nu mai sunt legate doar de boli fizice, ci de „epidemii” de idei care se răspândesc rapid în corpul social. Acestea sunt, de fapt, simptome ale unei epoci care se străduiește să își explice complexităţile prin analogii medicale.

Imaginea ordinii și a cauzalităţii

Într-o lume tot mai fragmentată, unde complexitatea fenomenelor sociale și culturale pare adesea de neînţeles, acești termeni sugerează o imagine a ordinii și cauzalităţii care poate fi mai ușor de apucat. „Imunizare” sau „contagiune” evocă procese biologice bine înţelese și ne permit să conceptualizăm idei și comportamente în termeni de influenţă și reacţie. Astfel, folosirea acestor cuvinte echivalează cu o simplificare utilă a haosului aparent al vieţii 
intelectuale.

Acceptarea acestor termeni în limbajul umanioarelor marchează o tendinţă mai largă de interdisciplinaritate, o îmbinare a graniţelor tradiţionale dintre știinţele naturii și știinţele sociale. Împrumutul de concepte dintr-o sferă în alta este și o recunoaștere a faptului că realitatea nu poate fi împărţită în compartimente etanșe. Dar această deschidere aduce și riscuri. Analogii precum „metabolizarea” unui fenomen social și „trauma colectivă” pot masca nuanţele subtile ale realităţii umane și pot simplifica excesiv ceea ce ar trebui să fie un proces complex de interpretare.

Astfel, utilizarea limbajului medical în umanioare este un semn al unei schimbări mai 
adânci în peisajul intelectual al epocii noastre – un peisaj în care metaforele biologice și neurologice nu mai sunt doar modalităţi de a vorbi despre sănătate, ci modalităţi de a vorbi despre însăși natura umană.

Închei cu un text scris de Grigore T. Popa, în vremuri de război: „Mai deunăzi, un pluto­nier-major din garnizoană s-a dus și el la cinematograf cu soţia. A văzut un film frumos, a râs cu poftă de Stan și Bran și i s-a făcut părul măciucă la desfășurarea unor scene cu detectivi. Apoi s-a dus la berărie, a luat o halbă brună și a mâncat alune americane. Acasă a adormit repede, visând scene palpitante.

Dimineaţa însă a găsit coteţul de găini gol. Rămăsese doar cocoșul, un cocoș care mândru era el totdeauna, dar acum părea semeţ de tot. Privind mai atent și cu îngrijorare a înţeles repede fanfaronada galinaceului: avea pe după gât atârnat ca o medalie o adevărată decoraţie, un bilet pe care era scris ceva din grabă cu creionul.

Cu oarecare greutate plutonierul a putut citi următoarele:

– Găinile sunt pe zonă, iar cocoșul este mobilizat pe loc până la noi ordine!...” (Terminologia militară în viaţa civilă, în „Însemnări ieșene”, 1940).

Această scurtă povestire surprinde cu umor absurdul infiltrării terminologiei militare în cotidianul civil. Plutonierul-major își interpretează curtea din spatele casei printr-o prismă a „mobilizării” și a „disciplinei”, atribuind un ordin cazon chiar și cocoșului rămas de pază în lipsa găinilor. Iată cum, într-o realitate devastată de război, limbajul militar devine filtrul prin care sunt reinterpretate gesturile cele mai banale ale existenţei.

Într-un mod similar, preluarea termenilor medicali și biologici pentru a explica fenomenele sociale, culturale și politice este mai mult decât o simplă adaptare lingvistică. La fel cum militarizarea limbajului deformează perspectiva asupra lumii, medicalizarea discursului redefinește felul în care percepem dinamica societăţii, transformându-ne adesea în observatori ai unui „corp social” care trebuie „diagnosticat”, „tratat” și „imunizat” împotriva diferitelor „patologii” contemporane.