Când afară e o vreme câinoasă, pe care trebuie să o iei în piept pentru a ajunge la teatru, ultimul lucru care ai vrea să ți se întâmple ar fi să nimerești la un spectacol... nesatisfăcător. Așa că așteptările tale sunt asemănătoare celor ale unei soacre aflată la prima vizită în casa proaspeților însurăței.

Cam asta era și starea mea de spirit, plouată și înghețată, în clipa în care m-am așezat, oftând ușor, pe locul din Sala Studio a Teatrului Mic (cea de pe Gabroveni – precizare necesară, pentru că încă e un spațiu relativ nou), așteptând începerea spectacolului cu piesa (montată pentru prima dată în România, în ciuda faptului că a văzut lumina tiparului acum mai bine de cincizeci de ani) Variațiuni pe tema raței. Autorul (David Mamet) îmi era cunoscut, grație textelor „American Buffalo” și „Oleanna”, actorii – la fel, și chiar regizorul, surprinzător în această nouă ipostază.

După acest preambul, țin să vă spun că am plecat, o dată în plus, fericit de la teatru. Spectacolul este, fără urmă de tăgadă, o reușită. Dialogul celor două personaje plasează, aparent, ridicolul argumentativ al lui Caragiale, în tiparele caustice ale lui Statler și Waldorf, cei doi moși din lojă, spectatori la The Muppet Show. Înlocuindu-ne cele două personaje ale autorului american, George și Emil cu variantele lor feminine Georgette și Emily, regizorul îi ia, practic, de pe scenă, pe cei doi Leonida, pentru a pune în locul lor două Efimițe.

Inovația va merge mai departe, cele două caractere senioriale suportând, în cea de-a doua parte a spectacolului, un proces de radicală întinerire. Și astfel, și metehnele lor de logică oratorică suportă o tranziție aferentă: de la o viziune „tradițională” la una izvorâtă din informațiile culese de pe rețelele de socializare.  Acest proces apare ca unul curativ, candoarea și naivitatea devenind, astfel, principalele motive ale talmeș-balmeș-ului retoric. Și totuși, în spatele temelor propuse de cele două personaje, pare a se ascunde, adeseori, nevoia de stabilitate, de tradiție, de trăinicie, una peste alta – de omenesc.

Este motivul pentru care se poate considera că punctul de vedere al spectacolului este unul pozitiv, unul solar, lectura trupei Teatrului Mic fiind una care nu acuză, ci privește, zâmbește și chiar mângâie pe creștet. Într-o postură, așa cum aminteam mai sus, insolită, Alex Bogdan, dovedește o disponibilitate regizorală de invidiat. Propunerile sale nu sunt minate de gratuitate, nu sunt găselnițe menite doar să caute surprinzătorul.

Lectura sa, în cheia despre care vorbeam mai sus, este una sprințară, vie, reușind, în absența unui epic care să capaciteze atenția spectatorului, să îi „miște” acestuia planurile, în așa fel încât spectacolul nu plictisește nicio clipă. După ce ne aduce în față, așa cum spuneam, două generații situate pe scara vieții pe poziții polare, nu ezită să ne ia părtași la ciorovăiala celor două personaje, aducând acțiunea în sală, într-o încercare de a arăta că nimeni nu este scutit de poziții active în această navigare printre temele vieții.

Diana Cavallioti și Ilinca Manolache sunt delicioase în rolurile celor două octogenare și extrem de...familiare în partea a doua a spectacolului. Pe întreaga lui durată, cele două demonstrează un „ambitus” scenic de invidiat, care culminează în final într-o poetică dramatică impresionantă.

Concluzionând, mergeţi la „Mic” în zi de „Variaţiuni pe tema raţei”. Veţi (re)descoperi că societatea, în abordările ei infantil-profunde, nu este nici bună, nici rea, nici tânără, nici bătrână.
Ci candidă. Adică... omenească.

Citiți și: Grafica poveștilor lumii