Trecutul, dar mai ales prezentul confirmă puterea protezelor. Ele asigură transformarea unei victime mutilate într-o persoană validă, capabilă să-și desfășoare activităţile zilnice fără asistenţă umană, uneori capabilă de performanţe olimpice, alteori de mânuirea iscusită a unei viori.

La începuturile protezării și chiar până acum câţiva ani, persoanele protezate erau rușinate de propria dotare protetică, ce e drept, deloc plăcută la vedere pentru unii, în anumite situaţii. Astăzi, mai mult ca oricând, protezele sunt etalate, căpătând în ultima vreme design futurist și chiar comparabil cu membrul biologic. Mai ales că se discută deja de fuziunea tehnologiei cu corpul purtătorului.

În același timp, suntem conștienţi că viitorul ne face promisiuni neclare, uneori stranii, privind tehnologia medicală, când, poate, nici nu vom mai diferenţia membrul protetic de cel biologic. Amputaţiile transformă o persoană activă, de cele mai multe ori, într-un invalid cu grade de handicap distincte și definite de nivelul de la care se face rezecţia membrelor superioare și/sau inferioare.

Pierderea ireversibilă a membrelor sau a unor părţi din acestea a fost redresată prin dispozitive medicale protetice de tot felul și este în atenţia specialiștilor încă din vremuri îndepărtate. Scopul acestor proteze este de a transforma pacientul mutilat într-un cetăţean util comunităţii, un deziderat aflat periodic în vizorul societăţii și al medicinei, permiţându-i-se posibilitatea reintegrării funcţionale firești în societate. În ultima vreme, chiar pentru a face performanţă în diferite domenii de activitate.

Oricât de înalt dorește să fie

În timpul conflictelor militare și după terminarea acestora, tehnologiile de distrugere, precum șrapnelul (acel obuz din fontă umplut cu bile și praf de pușcă, inventat de locotenentul Henry Shrapnel, destinat să mutileze combatanţii), mitraliera, armele chimice și minele terestre au produs efecte negative asupra oamenilor aflaţi mai apoi în dificultate fizică de a se reintegra socioprofesional.

A fost urmărită reîntoarcerea la munca industrială și la cea agricolă a veteranilor cu dizabilităţi, mai ales pentru inducerea sentimentului plauzibil de normalitate. Aceasta s-a realizat prin tehnologiile medicale protetice, în special exoproteze, caracterizate în primă fază de utilitate, și nu de design, ce restabilesc în măsură diferită funcţiile motorii și senzoriale pierdute prin amputare.

Astfel, mulţi dintre amputaţii care au primit proteze au servit societăţii ca persoane care practicau profesii cu un pronunţat caracter de manuabilitate ca dulgheri, lăcătuși mecanici, tinichigii, desenatori, fermieri etc. Unii militari chiar sunt păstraţi în funcţiile deţinute de dinaintea amputaţiei, în special în cazul celor care activează în teatrele de operaţii.

Se întâmplă, cu ajutorul unor proteze mult superioare, uneori atașate la bont prin osteointegrare și gestionate cu ajutorul inteligenţei artificiale, cu biofeedback senzorial. Acestea nu mai asigură doar suplinirea părţii corpului lipsă, ci asigură o îmbunătăţire a funcţiilor pierdute, până și stabilitate în manevrarea unei puști cu lunetă. Au existat chiar situaţii în care fabricile producătoare de proteze au fost nevoite să-și asigure personalul angajat tocmai din rândul celor protezaţi.

Poate că una dintre satisfacţiile cele mai mari ale unui amputat este să creeze proteze pentru cei aflaţi în aceeași nevoie. Asemănător, pionierul proteticii cu comandă neuronală este considerat profesorul dr. Hugh Herr (inginer și biofizician la Massachusetts Institute of Technology – MIT), amputat transtibial bilateral în urma degerării membrelor inferioare în timpul unei escaladări montane.

Acesta a început să-și creeze singur protezele necesare în alpinism și mai apoi să dezvolte una dintre cele mai complexe proteze pe plan mondial (pretabilă și pentru dans). În public, repetă uneori că protezele îl ajută să domine capacităţile biologice ţinând cont de dorinţă: poate fi scund sau oricât de înalt dorește.

Stiliștii și stigmatul femeii amputate

În ultimii ani au fost depășite unele limite ale proteticii, arătându-se că o persoană protezată poate stăpâni cu mare pricepere un instrument muzical. Sau poate mânui o pensulă pe pânza care va exprima rezultatul artistului ce domină cu talent aceste extensii reci ale corpului uman.

Majoritatea violonceliștilor ţin arcușul cu mâna dreaptă și lucrează coardele cu stânga, dar Peyton a reușit să ţină arcușul cu o proteză la vârsta de 9 ani. Chiar dacă s-a născut fără mâna stângă,

a spus părinţilor că își dorește mult să cânte la violoncel, cu toate că un astfel de instrument cu coarde este de obicei manevrat cu două mâini.

De-a lungul timpului, și stiliștii au prezentat, pe marile podiumuri ale lumii, modele amputate purtând proteze. Ideea prezentărilor de modă este de a evidenţia aceste accesorii și de a combate ideea stigmatului femeii amputate, care, cu o proteză adecvată de membru inferior, chiar controlată prin semnale mioelectrice, poate întruchipa un real model în defilarea pe tocuri.

Pentru a-și îndeplini visul, atletul german Johannes Floors – născut cu o afecţiune genetică rară ce consta în lipsa bilaterală a fibulei –, ne vine să credem sau nu, a luat în mod voluntar decizia amputaţiei membrelor inferioare pentru a reuși în sporturi de performanţă, precum atletismul. Și se pare că bine a făcut! Protezele potrivite au transformat amputatul bilateral în sportivul valid, cel mai rapid atlet protezat la sprint.

Condamnaţi pe nedrept

Așadar, nu discutăm despre o simplă reintegrare funcţională, ci, dacă vreţi, de o putere specifică pe care o asigură protezele actuale. Bineînţeles că performanţele tehnice ale protezei contează. De aceea, Comitetul Internaţional Paralimpic (International Paralympic Committee – IPC) a emis reguli clare prin care gabaritul protezelor să fie determinat și limitat prin formule de calcul bine stabilite în corelaţie cu nivelul amputaţiei membrelor și antropometria sportivului.

Totodată, este acceptată utilizarea oricărei proteze pasive, deci fără sisteme electronice, pentru a nu intensifica performanţele reale ale sportivului, tocmai pentru evitarea dopajului tehnologic și obţinerea avantajelor nemeritate. Totuși, este greu să scăpăm de acea percepţie, mai ales din mass-media, care condamnă pe nedrept oamenii îmbunătăţiţi (augumentarea), care sunt întrebaţi des dacă aleargă mai rapid cu protezele decât sportivii sănătoși cu membrele biologice.

Aceasta ne aduce în vizor supraoamenii sau ne este amintită figura simbolică homo prostheticus apărută în perioada interbelică. Atunci, mai
mulţi artiști au militat împotriva protezării, tocmai pentru că se credea că un purtător de proteză mecanică nu va obosi niciodată și, deci, va fi exploatat, fapt permanent nedorit. Dar atletismul nicidecum nu este singurul domeniu sportiv în care amputaţii fac performanţă. La fel de bine, acești oameni puternici sunt activi în gimnastică, înot, baschet, volei și alte sporturi în care activează oamenii sănătoși.

Citiți și: Premieră: mandibulă imprimată 3D la un pacient cu cancer de cap și gât