Cam așa a trecut Ziua Mondială a Siguranţei Pacientului sau, cum a fost ea declarată de Autoritatea Naţională de Management al Calităţii în Sănătate, Săptămâna Siguranţei Pacientului în România. Pe scurt, prim-ministrul României, Vasilica-Viorica Dăncilă, declara: „Este foarte important pentru pacienţi să beneficieze, pe lângă investiţiile pe care le-am făcut în achiziţia de aparatură medicală performantă, și de utilizarea corectă a tehnologiilor și instrumentelor, astfel încât oamenii să primească îngrijiri medicale în condiţii de siguranţă”. Ceea ce aliniază cu consecvenţă nivelul de înţelegere a siguranţei pacientului la cele deja demonstrate până acum, cum ar fi stăpânirea limbii române, a geografiei ori cunoașterea diferitelor personalităţi politice.
Ministerul Sănătăţii își arată, în același timp, grija pentru siguranţa pacienţilor, menţionând o iniţiativă: programul de gestionare a sângelui pacientului. Acesta reprezintă o iniţiativă bună, dar care se derulează cu succes în doar câteva centre din ţară și nu este nici pe departe o rutină la nivel naţional. În rest, pasează responsabilitatea în curtea ANMCS, în ideea că – nu-i așa? – acreditările acestea produc în mod real și automat siguranţă.
Administraţia Prezidenţială re­ac­ţionează și ea, luminând în portocaliu Palatul Cotroceni în cinstea acestei zile. Sunt chiar curios câte vieţi a salvat acest gest, în mod concret. Și nu sunt doar sarcastic. În alte câteva spitale, personalul a purtat variate însemne portocalii, în vreme ce, probabil, și-au continuat aceleași rutine, cu obișnuitele deznodăminte.
M-am obișnuit deja cu declaraţii festivist-sforăitoare din partea autorităţilor pe diferite teme de interes vital, la propriu, cum ar fi, bunăoară, și aceasta. Mai aprindem un beculeţ, mai facem ceva panglici colorate, mai facem câteva ecusoane, ne facem că lucrăm…
Sugestii pentru același eveniment în 2020:
Măsuraţi, măsuraţi și iar măsuraţi... câţi oameni suferă în România (deces, risc vital, morbiditate) în lipsa măsurilor de siguranţă a pacienţilor. Fără măsuri concrete, mai totul este condamnat să rămână în sfera panglicilor și a luminiţelor portocalii.
Spuneţi ce aţi făcut, unde și cu ce rezultate. Hopa, nu ai rezultate dacă nu măsori! Și probabil nu veţi măsura, ca să nu aveţi perspectiva reală a incapacităţii sau a dezastrului instrumentat. Păcat!
Lăudaţi-vă cu campionii, cei care au făcut ceva, cât de mic, și care au avut un impact real.
Mătușa mea a murit prematur pentru că spitalul unde a făcut o bandare de varice nu s-a asigurat că există în gardă personal calificat pentru a pune o sondă Blakemore în ziua – de altfel, previzibilă – când acestea s-au rupt.
Când am făcut o colonoscopie sub anestezie, m-am trezit dârdâind singur în sală pe o targă înaltă și îngustă. Noroc că a intrat cineva în salon până să îmi vină ideea să mă dau singur jos. Când am suferit o intervenţie de ortopedie cu risc crescut de infecţie, asistenta a plecat acasă fără să îmi administreze antibioticul. Noroc că pacientul putea să aibă grijă singur de el. Este vorba mai degrabă despre măsuri de prevenire a unor astfel de situaţii, decât despre festivism colorat.