De fiecare dată când citesc în presă știrea admiterii la medicină, mă încearcă un puseu de simpatie anxioasă. Mă întreb dacă viitorii noștri colegi intuiesc cât de adânc se va schimba viaţa lor în anii ce urmează.
Mă înduioșez asupra versiunii mele mai tinere, când îmi revăd parcursul, relaxarea bruscă de după încrâncenarea examenului, care m-a deprimat de-a dreptul. Dușul rece al primului an – era ceva brutal de diferit în viaţa de medicinist. La urma urmelor, nu oricine petrece atâtea ore în compania unui cadavru formolizat, nu oricine are acces la muzeul de ciudăţenii al Catedrei de anatomie, nici la frumuseţea fastuoasă a bibliotecii, cu tratate vechi de o sută de ani. Anii mai mari, când mă credeam dincolo de slăbiciunile și vulnerabilitatea oamenilor obișnuiţi în faţa suferinţei, dincolo de prejudecăţile naive ale „populaţiei generale”. Naivitatea mea destrămându-se rapid în rezidenţiat, când descopeream disfuncţiile, viciile și rănile nobilei mele profesii. Învăţând să trăiesc cu anxietatea lângă mine, precum un vechi tovarăș de arme.
De-abia acum, la patruzeci de ani, începem să lucrăm bine împreună, eu și ea. Labirintul birocratic, labirintul naţional, propriul labirint emoţional în care mulţi dintre noi avem impresia că ne rătăcim. Și, când mă credeam mai rătăcit, bucuria și satisfacţia neașteptată, pentru că nu veneau de unde credeam, din fantasmele mele de salvator, ci din contactul omenesc autentic, din întâlnirea nemijlocită și dezgolită de artificii dintre medic și pacientul cu povestea lui.
Nu regret că nu pot să mă întorc în timp ca să dau sfaturi studentului care am fost. Nu am nici sfaturi pentru cei ce vor fi foarte curând studenţi la medicină. Cred că în alegerea lor e o înţelepciune pe care mi-o amintesc prea rar și aș vrea să stau de vorbă cu ei doar ca să mi-o împrospătez pe a mea. Un fel de curriculă medicală inversă, în care să reînvăţ să fiu suficient de atent încât să-mi aud din nou, limpede, chemarea.