Sinuciderea medicului, profesorului, farmacologului și publicistului Eugen Rizu (1850-1892) n-a produs atât de multă literatură pe cât interes a stârnit cea a medicinistului Philip Markoff (1986-2010).

Nicolae Leon, Andrei Oișteanu și puţinii care au pomenit ciudatu-i sfârșit pământesc nu au reușit să atragă vreun autor care să spună în vreun fel povestea lui Rizu, așa cum au făcut-o Michele R. McPhee ori Stephen Kay în cazul Markoff. Cunoscut drept „ucigașul Craiglist”, Markoff a fost găsit mort în celula în care era întemniţat.

Fiul dentistului Richard Markoff, student în anul II la Boston University School of Medicine, îi părea logodnicei sale, care se pregătea să urmeze o facultate de medicină, „frumos pe dinăuntru și pe dinafară”, că „n-ar face rău niciunei muște”, „un bărbat inteligent care încearcă să-și trăiască viaţa”. Nu și-a schimbat părerea nici când a fost pusă în faţa îngrozitoarelor acte ale lui Philip – crime, jaf armat și răpire –, prezentate de cei de la The Boston Police Homicide Unit și continua să susţină că ofiţerii de poliţie încercau să vândă povești false televiziunilor.

Colegii îl considerau „un tip grozav”, iar unul dintre profesori le declara anchetatorilor că excela academic, „era brici la toate materiile”, un „student fruntaș”, permanent în spital și în laborator. Și asta, într-unul dintre cele mai competitive centre universitare din SUA. Philip Markoff și-a provocat sângerări în mai multe zone bine vascularizate, și-a îndesat hârtie igienică în gât și și-a acoperit capul cu o pungă de plastic, iar înainte de a-și pune capăt zilelor, a scris prenumele logodnicei sale, „Megan” în jurul imaginilor cu ea pe care le avea lipite pe pereţii celulei.

Versiuni

Joi, 3 decembrie 1892, în numărul 30 (an. XIX) al publicaţiei care apărea în fiecare joi la Iași, Perdaful, în josul primei pagini și continuând pe următoarea, sub titlul „O sinucidere”, se schiţa portretul „eminentului și simpaticului” decan al Facultăţii de Medicină din Capitala Moldovei.

După ce la data de 27 noiembrie 1892, la orele 7 și jumătate seara, lua „o cantitate de Laudanum”, dr. Eugen Rizu s-a stins, „după o tristă agonie, a doua zi la ora 12”. Perdafarul, ce semna simplu „V.”, a refăcut pentru cititori ultimele clipe ale dr. Rizu.

Voi lăsa textul său să dea glas acelor momente încărcate de o profungă tensiune și tristeţe: „Cu câteva ceasuri înainte de sinucidere, dr. Rizu s-a dus la Institutul Warlam de și-a văzut copila internă ce învaţă acolo, sărutând-o și dându-i și câţiva lei; cu drept cuvânt ultimul sărutat și present al părintelui. Copila de la Institutul Warlam e făcută cu soţia sa actuală. Afară de dânsa, dr. Rizu mai are și un băieţel făcut cu femeia dintâi, fiica bătrânului profesor universitar Urechia.

În odaia în care s-a sinucis s-au găsit două scrisori, care probabil cuprind motivele care l-au decis la acest act trist și dureros. Sunt o mulţime de versiuni în privinţa motivelor sinuciderii. Deși ele nu pot fi întemeiate încă pe nimic serios, totuși le facem cunoscute cititorilor noștri.

De toate, versiunile sunt trei: întâia că s-ar fi sinucis din cauza amorului; a doua că ar fi fost la mijloc un duel american cu bile; și a treia, că i-ar fi lipsit câteva mii de lei dintr-o sumă ce-i fusese încredinţată de Minister pentru aprovizionări de instrumente și mașinării la laboratorul facultăţii. Versiunea din urmă, însă, e o simplă ipoteză și nici nu ne trece prin minte să bănuim pe dr. Rizu de așa ceva, deoarece viaţa sa a fost un model de onestitate. (…) Cu dr. Eugen Rizu Iașul pierde pe unul dintre cei mai de frunte cetăţeni ai lui; iar medicii pe un tovarăș iubit, care le făcea onoare. Regretăm din inimă pierderea unui astfel de om…”.

La câteva zile, un alt ziar local completeză informaţiile: „Acest sfârșit dramatic a produs o impresiune adâncă în orașul nostru, unde nenorocitul doctor avea prieteni buni, dar și dușmani neîmpăcaţi. Doctorul Rizu era un om inteligent, cult și tânăr încă ajunse aproape la cele mai înalte funcţiuni la care putea aspira. Era o natură serviabilă și numeroșii săi prieteni nu-l vor uita așa curând. Dar el avea și dușmani – ce doctor nu are? – care-l urmăreau necontenit, pas cu pas, în toate demersurile sale.

Însărcinat de Guvern cu instalarea unor clinici și laboratoare, el a manipulat diverse sume și, se pare, n-a dat totdeauna o socoteală
amănunţită. În zilele din urmă lucrurile luaseră un caracter mai grav și doctorul Rizu necăjit, amărât și încurcat a preferat să-și pună capăt vieţii decât să stea în faţă cu atâtea dezordini financiare. (…) Oameni, nestăpâni pe sine și luaţi înainte de vârtejul patimilor într-un moment își dau perfect seama de greutatea faptelor lor și atunci preferă moartea unei vieţi pătate” (Necrologie, „Era Nouă”, an. IV, nr. 166, duminică, 6 decembrie 1892, Iași, pp. 2-3).

Ecoul Moldovei a anunţat că înmormântarea a avut loc luni, 30 noiembrie, la Cimitirul „Eternitatea” din Iași, „cu toate onorurile cuvenite poziţiunei ce ocupa”, menţionând că dr. George Bogdan, prin decizia Epitropiei „Sf. Spiridon”, pe locul rămas vacant la Spitalul „Pașcanu”, a fost numit medic provizoriu (Din localitate, „Ecoul Moldovei”, an. I, nr. 55, joi, 3 decembrie 1892, Iași, p. 3).

Încredere zdruncinată

Anul 1892 fusese dificil pentru profesorul Rizu. Să urmărim ce scria presa cu câteva luni înainte de sinuciderea sa: „În două rânduri, dl dr. Rizu, decanul facultăţii noastre de medicină, și-a dat demisiunea deoarece nu mai avea încrederea corpului profesoral.

Lipsa unui decan aduce o mare tărăgănare tuturor cererilor adresate facultăţii și tocmai de aceea ne permitem să întrebăm ce s-a făcut cu acea demisiune? S-a convocat corpul profesoral ca să aleagă un nou decan? Este desigur foarte interesant de a se ști cine este decanul Facultăţii de medicină din Iași” (Cronica, „Era Nouă”, an. IV, nr. 150, duminică, 10 august 1892, Iași, p. 2).

Ieșenii aveau să citească ulterior: „Lupta ne spune că decan al Facultăţii de medicină este tot dl dr. Rizu. Noi nu facem nicio dificultate de a crede în totul și în toate pe organul radical. Am dori însă să știm un lucru, cum rămâne cu repetatele voturi de neîncredere ce profesorii Facultăţii de medicină din Iași au dat numitului decan? Încrederea profesorilor facultăţii este fără îndoială condiţiunea necesară pentru a putea fi decan. Când ea lipsește, nimic alta nu poate să-i ţină locul” (Cronica, „Era Nouă”, an. IV, nr. 151, duminică 23 august 1892, Iași, p. 2).

Peste ani, arhitectul și universitarul Ștefan Emilian, într-o întâmpinare adresată conducerii Ecoului Moldovei, amintea și de colaboarea pe care o avuse cu repausatul profesor: „La Institutul de Anatomie – pe care din fatalitate l-am proiectat și am condus executarea, chiar de la început mi s-au pus multe piedici de către răposatul decan – dr. Rizu” (Întâmpinare, „Ecoul Moldovei”, an. VI, nr. 28, joi, 23 ianuarie 1897, Iași, p. 2).

Multe vieţi se sfârșeau astfel după Marele Război

Avram Steuerman-Rodion (1872-1918), medic, scriitor și publicist, și-a ridicat zilele, la Iași, cu o supradoză de morfină. După Marele Război multe vieţi se sfârșeau astfel – zilnic – în acest oraș. Sadoveanu, într-o notă publicată în revista a cărei redacţie se afla în Institutul de Anatomie, scria că poetul Steuerman „se întorsese la cămin profund zdruncinat de ororile prin care trecuse.

Neurastenia i se agrava și din unele pricini cu caracter personal, poate; zguduirile catastrofale, perspectivele noi cu totul întunecate, tristeţile nopţilor de reverii sobre, probleme fără soluţie, impasuri fără ieșire i-au dictat evadarea din viaţă ca pe un act chibzuit.

Și-a scris ultimele articole pe care le datora gazetei la care colabora, și-a pus în rânduială totul pe birou și și-a administrat o doză puternică de morfină. După strălucirile fugare ale unei prosperităţi înșelătoare – epoca inflaţiei – s-au deschis sufletelor noastre alte perspective sumbre, multiplicate în viitor de oglinzile nopţilor fără de odihnă.

Nestatornicia și nesiguranţa zilei de mâine, coborârea sufletului omenesc, ameninţările unei ultime catastrofe, iată serii de otrăvuri sufletești pentru oameni de anume sensibilitate. Oboseala unei asemenea vieţi, complicate cu atâtea secrete personale în care bietul om își găsește un spor de osândă ori își caută derivative și surogate, duce la acea hotărâre rece și rezonabilă…” (Sinucideri de intelectuali, „Însemnări
ieşene”, an. I, nr. 2, 1936, p. 58).

Citiți și: A venit iarna, drăguţa”