În spatele lui, Idel Herș Glicsman (1871-1938), un medic care nu s-a mulțumit doar să trateze, ci a vrut să educe, să explice, să traducă știința într-un limbaj accesibil celor care aveau nevoie de ea. Semnătura lui apărea în paginile ziarelor, în reviste culturale și în publicații de specialitate. Conducea Medicul nostru, un săptămânal ce concura cu Sănătatea lui Sigmund Sigma, iar textele sale erau citite cu seriozitate, căci avea darul de a transforma medicina într-o poveste comprehensibilă. Și-a petrecut viața între foi, manuscrise și consultații, până în ultima clipă – s-a stins la masa de lucru, înconjurat de cărți și însemnări.

În „Medicul nostru. Dicționar enciclopedic medical”, un volum ce a cunoscut mai multe ediții, a dedicat un text „anxioșilor”. Un termen care, atunci ca și acum, ascunde suferințe greu de explicat și greu de cuantificat. Doctor Ygrec nu doar că descrie simptomatologia, dar așază anxietatea în contextul mai larg al unei lumi fragile, zdruncinate de zbuciumul vremurilor. 

Pentru el, anxioșii sunt oameni captivi într-o frică difuză, neliniștiți ce bat la ușile medicilor în căutarea unui diagnostic care să le confirme sau să le infirme temerile. Medicina vremii le oferă adesea o consolare sumară – „Nu-i nimic. E ceva nervos”. O frază care traversează deceniile și încă se mai aude, în diverse forme, în cabinetele de astăzi.

Doctor Ygrec face distincții clare între anxietate și alte tulburări psihice – melancolia, paranoia, neurastenia –, încercând să definească ceea ce, în esență, rămâne evaziv. Simptomele pe care le descrie – senzația de strângere în piept, răceala extremităților, slăbiciunea – sunt ecouri care ajung până în prezent, reflectându-se în manualele moderne de psihiatrie. 

Dar poate cea mai actuală parte a textului său este viziunea terapeutică. Autorul nu se grăbește să ofere tratamente medicamentoase, ci vorbește despre psihoterapie, despre nevoia de a-l face pe anxios să se simtă înțeles, de a-l scoate din introspecția care îl macină. Să fie ascultat, să i se ofere speranță, să fie distrat, să i se arate că există un mâine mai puțin apăsător. O perspectivă care, deși formulată în altă epocă, rămâne surprinzător de valabilă.

Privind în urmă, textul nu e doar o relicvă medicală. Este o mărturie că, dincolo de avansurile științei, relația medic-pacient se sprijină, în esență, pe aceleași nevoi: de a înțelege și de a fi înțeles.

Docor Ygrec: ANXIOȘII

Angoasă sau anxietate (cuvânt ce vine de la latinescul angere – a strânge) înseamnă un fel de strânsoare la inimă și greutate în respirare, însoțită de obicei de paloarea feței, o slăbiciune, răcire a extremităților, greață și un fel de spaimă. 

Este o stare provocată fie de o nevroză fie de o boală organică a cordului (inimii), a bulbului, a plămânilor. 

Viața modernă plină de zbucium, condițiile grele ale traiului, haosul social de după război, au zdruncinat și continuă să zdruncine și să dezechilibreze sistemul nervos al multora. 

Mulți care în alte vremuri ar fi fost psihopați de un grad ușor, abia aparent, astăzi au devenit anxioși. 

Dar ce sunt acești bolnavi care pe zi ce merge devin mai numeroși și pentru care e atât de greu de găsit un leac? 

Sunt persoane nenorocite, veșnic preocupate de starea sănătății lor șubrede, trăind într-o continuă frică de un acces de anxietate care poate va fi urmată ei – după a lor teamă și credință greșită – de o moarte sigură! 

Ei bat la ușile tuturor medicilor căutând au grijă să le expună, în toată varietatea lor, simptomele care le fac viața un infern. 

Cei mai mulți medici pe care-i consultă le spun – ca o consolare „Nu-i nimic. E ceva nervos”. Și nenorociții pleacă de la medic disperați, căci știu bine, sunt convinși, că starea lor e gravă. Ei nu se confundă cu așa numiții melancolici care se caracterizează printr-un fel de deprimare adâncă însoțită de o oprire a oricărei ideații. Nu sunt nici așa numiții paranoici (un fel de maniaci veșnic tulburați de o frică de persecuție și de o mândrie exagerată). Nu sunt nici neurastrenici la care simptomul principal e un fel de oboseală fizică, mentală și nervoasă. 

Ei sunt oameni suferind continuu de o neliniște, de un fel de frică de boală, care din când în când au câte un acces sau o criză acută de anxietate adică un fel de strânsoare la „inimă” (stomac) sau o slăbiciune mare, însoțită de răceala mâinilor și picioarelor, fără totuși a avea acea grozavă boală de cord numită angină de piept, care și ea produce crize de anxietate. 

Bolile de stomac pot preface uneori pe gastropat într-un neliniștit, dar nu într-un anxios. 

Acești nenorociți, „neliniștiții”, suferinzi de dispepsie trăiesc într-un cerc vicios. Boala lor de stomac le zdruncină sistemul nervos, starea lor sufletească, și apoi la rândul ei, starea lor mentală bolnavă le agravează boala de stomac. 

Prof. Albert Mathieu scrie despre ei: „La acești indivizi se vede o stare de observație nosofobă (teamă de boală) mai mult sau mai puțin acuzată; insomnie, iritabilitate, slăbire, și o permanentă senzație dureroasă a stomacului.” 

Când un bolnav se plânge că-și simte mereu stomacul, fie în același grad, fie cu paroxisme în legătură cu înghițirea și digerarea alimentelor, trebuie să fim siguri că e un nervos pur gastropat, că e un... neliniștit. 

Dacă bolnavul are norocul de a fi ghicit de medicul său și acesta reușește să-l convingă că n-are niciun rău, nici ulcer sau altă leziune gravă la care se gândește – lucru ce are grijă să nu mărturisească – atunci el se vindecă repede și toate durerile și simptomele dispeptice îi dispar. 

Am avut ocazia să văd asemenea bolnav care mereu își făcea radiografii, mereu se droga și se doftoricea, urma un regim sever și slăbea mereu. În câteva zile parcă înviase după asigurarea ce i-am dat că n-are nimic la stomac. 

Dar, după cum am spus, sub numele de anxioși nu înțelegem pe acești gastropați neliniștiți, ci pe suferinzii cu simptomele de anxietate descrisă mai sus, la care un examen total al medicului n-a găsit nicio boală de cord, nicio insuficiență funcțională a glandelor cu secreție internă, nici vreo-altă maladie organică, ce prin leziunea ei să poată declanșa o criză paroxistică și nici vreo-intoxicație cu alcool, cocaină, cafea, ceai, opium etc. 

Sunt anxioși emotivi puri cu o sensibilitate generală senzorială și psihică într-o continuă stare de eretism (iritare). 

E o boală psihică cu puteri de declanșare a unor fenomene fizice alarmante dar trecătoare și tocmai acest caracter de instabilitate a stării lor (când sunt deprimați, când sunt excitați, agitați) este caracteristica bolii anxioșilor de care ne ocupăm. 

Tratamentul: Înainte de a vorbi de tratamentul „anxioșilor” e necesar să relev o greșeală ce se face adesea. Când un anxios își povestește cu obiecție, într-un lung pomelnic, toate simptomele de care suferă, medicul care a avut nenorocirea să spună acestui că are și dureri – în timpul crizelor – la mâna stângă, unii domni medici aruncă diagnoza: angină de piept, care cuprinde în ea – cel puțin pentru bolnav – o prognoză fatală! 

Se face – după părerea mea – o greșeală, dacă nu o crimă! 

Mai întâi bolnavului nici o dată nu-i spui că are angină de piept, chiar când tu medic o crezi. Fiindcă pe boala lui reală, organică, greșești o simptomatologie psihică ce-l va nenoroci pe bolnav prefăcându-i viața într-un martiriu. Și apoi diagnoza aceasta gravă spusă bolnavului agravează chiar organic leziunea lui. 

Al doilea: Suntem convinși că părerea ce se aude azi că nu există angine de piept false, că adică toate sindroamele de anxietate cu iradieri în mâini ar fi adevărate angine pectorale care omoară – părerea aceasta e greșită. 

Există anxietăți în forma clasică a crizelor de angină pectorală care sunt numai nevroze fără leziuni organice, cel mult cu insuficiențe glandulare influențând simpaticul sau vagul, dar fără prognoze alarmante. 

Ei bine, la aceste nevroze anxioase singurul tratament este psychoterapia (leac sufletesc) în timpul dintre crizele de anxietate. 

Psychoterapia [Reproduc după M. Ségard – „Consultaire” aceste rânduri.] cere o cunoștință completă, multă abilitate, răbdare, bunăvoință, continuitate și o mare putere de convingere pe care medicul o scoate din siguranța și credința sinceră pe care o are el însuși în terapeutica sa. 

Medicul să nu încerce a argumenta rațional, a discuta sau a combate frica himerică a bolnavului, ca și cum ar avea în față un om sănătos. 

Aici nu e nevoie de logică ci de sentiment. Evitați tot ce-l poate șoca sau blesa. Arătați anxiosului că a cunoscut îndoielile, angoasele și abuliile sale. Are nevoie să fie înțeles, ca să-și poată spune tot păsul, toată suferința, să se spovedească ca unui prieten sau duhovnic. Dar are trebuință să aibă încredere în medicul său fiindcă e avid de credință și de dogmă. Are trebuință de o afirmare care nu dă dovezile sale și nici nu le discută. Mai târziu anxiosul va prinde încredere în el însuși, și încet încet va goni din el frica himerică de consecințele anxietății lui. 

Și ca să i se evite de a fi mereu ocupat cu introspecțiunea, care are ca rezultat cultivarea anxietății lui, e nevoie de a-l distra (cu șah, cărți, biliard, lecturi ușoare, plimbări). Și înainte de toate faceți-l să spere în zile mai bune. 

Un bun pronostic este dynamogen. 

Repaosul le face tuturor bine. Dușuri calde.