Vara, de obicei, ţin o fereastră deschisă în cabinetul meu de la Institutul de Pneumoftiziologie „Marius Nasta”. Astfel, „volens nolens”, ascult și vorbele pacienţilor ce așteaptă să fie consultaţi la camera de gardă. Și, credeţi-mă, sunt multe lucruri care nu pot fi reproduse. Adesea, limbajul este suburban, dezvăluind câte clase are suferindul sau familia acestuia. Totul începe însă de la un analfabetism – funcţional sau nu –, care marchează inclusiv orientarea către acest spital a unei categorii de bolnavi cu un profil puţin acceptat în alte unităţi sanitare. 

Fiind un spital vechi multipavilionar, dar monodisciplinar, nu este nici pe departe la fel de sofisticat precum un gigant multidisciplinar, conceput cu un serviciu de urgenţă multifuncţional, iar orientarea celor suferinzi este pe măsura profilului. De la început trebuie spus că pacientul – poate de emoţie sau poate din cauza faptului că nu știe să citească –, când merge pe culoarul spre CPU, în loc să intre la toaletă sau să găsească culoarul potrivit, dă buzna în cabinetul meu, pentru că era o ușă închisă și era în drumul său. 

Dacă ar presupune că e un cabinet, cred totuși că ar bate la ușă înainte, așa cum a fost învăţat ca urmare a celor șapte ani de acasă. Iar lucrurile nu se opresc aici. Invectivele vin adesea în cascadă pentru că așteaptă prea mult. Aglomeraţia este generată adesea de șuntarea medicului de familie și prezentarea direct la camera de gardă a spitalului, deoarece este mai ușor sau mai comod să faci acest consult la specialistul  supraaglomerat.
 

În plus, nu de puţine ori, alte servicii din București pasează astfel de pacienţi  incomozi și îi trimit la pneumologie pentru că, chiar dacă au o sechelă de tuberculoză, celorlalţi colegi li se pare că este activă sau se folosesc de acest pretext pentru a scăpa de ei. Economia românească, evoluţia ţării, îmbătrânirea vizibilă a populaţiei au înmulţit aceste cazuri, care sunt în căutarea unui azil, a unui adăpost, a unui serviciu de paliaţie, dar și a unui tratament la care altfel nu au acces. Sigur că sunt și pacienţi care așteaptă răbdători la rând, dar se detașează o categorie care este agresivă, nerăbdătoare și total needucată. Iar de aici derivă problemele medicului curant.

Agitaţia și amânarea sporesc dramele

Unul dintre aceste cazuri – care poate fi și un exemplu – este al unui bărbat care venise pentru elucidarea unei afecţiuni, probabil maligne. În cazul său, prima biopsie nu fusese concludentă și primise o recomandare fermă pentru o nouă biopsie. După aflarea veștii, afară, bolnavul a început să se agite și a încercat să ceară opinii de la pacienţi care treceau sau erau duși cu căruciorul la investigaţii. 

Totodată, a dat nenumărate telefoane la cunoștinţe și, fără a trece în revistă date complete legate de afecţiunea de care suferă, cerea opinii dacă să accepte sau nu realizarea biopsiei. Finalul a fost cel pe care-l văd în multe situaţii: a luat hotărârea de a nu face biopsia. Este o decizie pe care o iau adesea atât bolnavii, cât și aparţinătorii care nu pot înţelege că niciun tratament nu se poate începe fără o certitudine  diagnostică.

Astfel, în loc să avem o fereastră deschisă spre un diagnostic precoce, ne trezim cu o multitudine de cancere diagnosticate tardiv. Majoritatea sunt în stadiul IV, când nu numai că această biopsie nu se mai poate realiza, dar se creează o competiţie contra timp pentru a avea o confirmare sub presiunea unei familii care dorește „să se facă totul” pentru a salva ruda. Sigur că pacientul găsește imediat o explicaţie care circulă în popor: „Biopsia va grăbi mersul bolii”. În cazul acestor tergiversări, dramele se înmulţesc, iar explozia emoţională ulterioară este greu stăpânită. Scenariul ferestrei deschise însă se repetă în foarte multe variante în lumea medicală românească.

Date recente stârnesc îngrijorare

Recent, Colegiul Medicilor a publicat un studiu despre comportamentul și reacţiile medicilor. În acest context, prof dr. Daniel Coriu, președintele Colegiului Medicilor din România, a arătat că „36% dintre medicii români sunt în stare de burnout nivel ridicat şi foarte ridicat. (...) Cauza o reprezintă volumul de muncă foarte mare, sarcini multe, presiunea timpului, încărcătură emoţională şi decizii dificile care trebuie luate imediat. (...) 58% acuză epuizare fizică, iar 47% dintre tinerii medici au burnout la nivel înalt şi foarte înalt”.

La fel de îngrijorător mi se pare și faptul că persistă dorinţa tinerilor medici de a pleca în străinătate. Şase din zece medici cu vârste mai mici de 35 de ani și-au exprimat în acest studiu o intenţie probabilă (40,3%) sau una sigură (17,2%) de a migra. Oare afirmaţiile lor nu au legătură și cu presiunea exercitată de bolnavi și de rudele acestora, cu tendinţa lor de a reclama orice gest, vorbă a personalului sanitar?

Dacă ne uităm la cauzele de emigrare, avem surprize în funcţie de eșantionul de vârstă: pentru cei sub 35 de ani, condiţiile directe de practică (24%) şi oportunităţile de formare profesională sau cercetare – infrastructură, facilităţi, tehnologie, fonduri disponibile în străinătate – sunt cele mai importante (23%). Pentru cei de peste 50 de ani, dorinţa de plecare din ţară este raportată la condiţiile directe de practică (18%), argument urmat de recunoașterea socială şi respectul resimţit faţă de profesia medicală (17%). Acesta din urmă devine cel mai important (18%), alături de condiţiile salariale și venituri (18%), pentru medicii din categoria de vârstă peste 65 de ani.

Poate că o privire atentă a guvernanţilor la rezultatele sondajului ar putea să lase pentru aceste generaţii de medici nu doar o fereastră, ci și o ușă deschisă pentru a putea scăpa de obsesia plecării în alte zone, unde nu umblă „câinii cu colaci în coadă”, dar unde pacientul este mai respectuos cu halatul alb.

Ferestre care trebuie închise

Și pentru că vorbim de ferestre deschise – de data aceasta spre generaţiile de adolescenţi –, nu pot să nu fac referire la un eveniment care aduce România într-un prim-plan nedorit. Recent, la Parlamentul României, a avut loc o întâlnire cu titlul „Alege conștient pentru viaţa ta”, la care au participat 50 de elevi de liceu, dar și reprezentanţi ai companiilor de tutun, ţigări electronice și alcool. În cadrul său a fost promovată obsesiv utilizarea noilor produse de nicotină, care creează dependenţă. 

Sigur că prezenţa altor somităţi medicale sau non-medicale nu mă miră. Cum nu mă mai miră nici reclama intensă pentru noile produse mai puţin dăunătoare create de industria tutunului, într-o ţară în care legislaţia de control al tabagismului a îngheţat în 2016. Totuși este greu de acceptat că, în condiţiile în care ne dorim „o generaţie fără fumat în 2035”, să vedem că educaţia tinerilor o face industria tutunului. 

Poate că ar fi timpul să ne aliniem, chiar dacă este deja tardiv, la măsurile de protecţie reală a tinerei generaţii, luate în multe alte ţări, fără interferenţe din partea industriei tutunului. Reprezentanţii ei nu ar trebui să găsească deschise aceste ferestre, cu binecuvântarea oficialităţilor de la noi. De fapt, nu avem voie să uităm vorbele lui Bernard Shaw: „Omul e fereastra prin care trebuie privită lumea”, dar, cum spunea nuanţat Viorel Muha, „Unii văd dincolo de  fereastra timpului lor. Din păcate, sunt mulţi care nu văd nici măcar fereastra!”.