Încă de la sfârșitul lui 2020, Universitatea din Toulouse făcea un studiu istoric (Kaniewsky și colaboratorii) în care arăta legătura strânsă dintre războaie și epidemii de-a lungul istoriei omenirii.

Știm, așadar, că războaiele sunt un factor perturbator puternic al microbiomului populaţional, dar cred că e prima dată când relaţia pare a fi inversă, cel puţin temporar: mai întâi pandemia ne-a fragilizat nu doar trupurile, ci mai ales minţile, și abia apoi a izbucnit războiul.

Fără să speculăm, conspiraţionist, intenţii și cauzalităţi, mai profitabil e să comparăm reacţiile noastre din februarie 2020 cu cele de fix doi ani mai târziu. Prima reacţie, odată cu instalarea stării de urgenţă în 2020, a fost panica. În timp ce cumpăram provizii cât mai multe și dezinfectam totul, ne agăţam uneori cu disperare de iluzia că poate nu e așa de rău, că ne-am speriat degeaba, că e doar o „gripă”. Emoţiile colective erau la un nivel enorm de intensitate și difuzie.

Tot în acea vreme, pentru o foarte scurtă perioadă, personalul medical din linia întâi s-a bucurat de adulaţia publică, au fost numiţi eroi, sfinţi și alte personaje de legendă, iar povestirile impresionante de pe frontul COVID erau grija oricărui jurnalist respectabil. Asta, deși spitalele se închiseseră ermetic pentru ochiul public.

Oricum, nu a durat mult până când a apărut clivajul: emoţiile „rele”, cum e panica, nu vin în rezerve nelimitate, așa că unii dintre noi ne-am găsit metode de a funcţiona în noul climat. Alţii însă au recurs la mecanisme inconștiente de apărare, care au devenit adevărate fenomene socio-politice: negaţionismul, conspiraţionismul, anti-medicalismul.

La un moment dat mi-am luat inima în dinţi și am spus ce credeam: aveam de-a face cu psihoze rapid contagioase, de un clivaj paranoid în masă. Apoi, deși cu mai puţin zgomot mediatic, a urmat perioada de burnout masiv, populaţional, în care ne aflăm și acum, și despre care vorbim prea puțin. Dacă la începutul pandemiei am observat, în cabinetul de psihiatrie, creșterea numărului de agravări și decompensări ale unor persoane deja foarte vulnerabile, așa cum observ și astăzi, la două săptămâni de război, în anul următor am văzut extrem de mulţi oameni obișnuiţi, care nu aveau o patologie psihiatrică, tulburaţi de anxietate, depresie, oboseală copleșitoare.

Cele două mari crize se întretaie astăzi, când constatăm, exact ca în prima jumătate a lui 2020, o revenire a panicii. Dar și a unei solidarităţi uimitoare și nesperate. Poate că am învăţat ceva din ultimii doi ani. Dar în același timp, pericolul unui nou clivaj, al unui nou val de burnout colectiv, când primul încă e în toi, e foarte real și demn de atenţia noastră serioasă.