Boris Cyrulnik mi-a rămas în minte de cum am aflat despre constructul său – tată sintetic, edificat prin „rugby, știinţă, abilitatea de a te descurca și pamfletul politic”, și prin povestea zguduitoare a părinţilor săi și copilăria-i traumatică. Le nouvel Observateur, numărul 2.187, din octombrie 2006, îl prezenta pe copertă, într-o fotografie mare, zâmbind larg și seducător, pe cunoscutul psihiatru, etolog și publicist Boris Cyrulnik, și invita cititorii să deschidă revista la un text, anunţat de un titlu scris cu litere mari: „Apprendre à être heureux”. Găsisem publicaţia întâmplător, într-un teanc, la unul dintre anticariatele din București, cu peste un deceniu de la apariţia ei.

Boris Cyrulnik vizitase România, după 1989, marcat de drama copiilor ce vieţuiau într-o insecuritate cumplită. În revista pe care o achiziţionasem descopeream aceste gânduri: „Când am scanat, în orfelinatele din România, creierul copiilor crescuţi în situaţii de izolare senzorială și afectivă, cei mai mulţi prezentau o atrofie a lobilor prefrontali și a circuitelor memoriei și emoţiilor. 

Mi s-a spus: acești copii au fost abandonaţi fiindcă aveau o atrofie cerebrală. Ei bine, nu: ei aveau această atrofie cerebrală fiindcă fuseseră abandonaţi, privaţi de afecţiune, de interacţiunea permanentă cu căldura, contactul, cu vorbele părintești. După un an în familii de adopţie, creierul micuţilor români s-a dezvoltat, lobii temporali și-au recăpătat capacitatea normală. Un copil neiubit e ca și lobotomizat de carenţa afectivă, ignoră puterea cuvintelor, a interacţiunilor, e incapabil să-și guverneze emoţiile, iar în faţa neprevăzutului, nu poate anticipa, trece de la năuceală la furie și violenţă”.

Explicaţia

Mi-am amintit de autor și de aceste rânduri recent, după vizionarea filmului „Mai departe”, regizat de Tedy Necula și produs de Marian Mario. După proiecţie și după dialogul purtat cu elevii și studenţii pe care îi invitasem la premieră, am rămas în Aula „George Emil Palade” a UMF Iași minute în șir, la povești cu Marian. El practicase wrestling, cascadorie și devenise, ulterior, un personaj cunoscut în industria cinematografică. Trecând de la una la alta, i-am povestit despre faptul că îi percep cu totul diferit pe mulţi dintre mediciniștii din anul I, faţă de cei din anii trecuţi. Fără entuziasm și vigoare, sacrificându-și vlaga pe nimicuri, ajung în amfiteatre și se prăvălesc pe scaune, ca niște bolovani vârtoși.

„Sunt neiubiţi!” Masivul și simpaticul producător al atât de marcantului film ce tocmai îl urmărisem nu a stat mult pe gânduri și mi-a livrat, ca să folosesc un cuvânt la modă, explicaţia moliciunii tinerilor. Părinţii se avântă în lupte inutile. Fac achiziţii cu nemiluita, se înstrăinează unul de altul și, doar pentru aparenţe, păstrează/postează – virtual – poza de familie. Aleargă bezmetici după năluci și comunică prin porunci cu fiii lor. Nemângâiaţi, nestrânși în braţe și nealinaţi cresc în trup, dar se chircesc în suflet.

Iubire respinsă

Oricât te-ai îndrepta înspre acești copii, adică spre adolescenţii deveniţi studenţi, cu bunătate, bunăvoinţă și diversitate de abordări, resping această iubire. Chiar dacă o întâlnesc, când o regăsesc, în sfârșit, o recuză. E bizara revoltă a celui neiubit, a celui abandonat, a celui însingurat, care îi stă drept armură, o armură care îl roade adânc. Autoflagelare aleasă, fidelă suferinţei ce-o poartă în adânc. O tărăgănată, înverșunată, dar tăcută rezistenţă. Își ridică un univers în afara umanului, dar care-i ameninţat insidios de un crah existenţial.

Poemul „Eu nu mă tem”, scris de Matilda Cugler și publicat în Convorbiri literare cu un secol înainte de nașterea mea (nr. 4, an. VIII, 1 iulie 1874, p. 175), ar putea să încheie aceste rânduri incomode: „Eu nu mă tem de moarte!/ Ușor e de murit,/ Când știi că pieri din lume/ Neplâns și nejelit.// Dar mult mă tem de viaţă!/ O, greu e de trăit,/ Când singur ești în lume,/ Singur și neiubit”. Totuși, aș vrea să vă las cu rândurile „Ochiul tău iubit,/ Plin de mângâieri,/ Dulce mi-ai lucit/ Până ieri” și, mai curând, cu recomandarea de a o asculta și reasculta – pe muzica lui Eugen Doga – pe soprana Valentina Naforniţa, interpretând versurile eminesciene.