Istoria medicinei spune că „bolile sunt la fel de vechi ca omul”, dar, de fapt, „bolile sunt la fel de vechi ca animalele”. Am putea spune că, în realitate, „bolile sunt la fel de vechi ca vieţuitoarele”. Paleopatologia animală, ca presor selectiv al evoluţiei, precede paleopatologia umană. Ea stă și la baza paleomedicinei, din care s-a dezvoltat în timp etnomedicina. Aceasta funcţionează și în prezent destul de bine.

Paleopatologia este ramura medicinei care studiază bolile omului și ale celorlalte animale din preistorie, dinainte de apariţia izvoarelor scrise, de la care a început istoria. Preocupările medicale sunt foarte vechi, le moștenim nu numai de la strămoșii noștri umani cei mai îndepărtaţi, din preistorie, ci și de la strămoșii animali și nu numai. Toate vieţuitoarele au mecanisme proprii, mai simple sau mai complexe, de profilaxie, de tratament și de recuperare faţă de agresiunile de mediu, fizice,  chimice, biologice etc.

 Cele mai simple vieţuitoare, unicelularele procariote, din regnul Monera, apărute în urmă cu aproximativ 4 miliarde de ani, au diferite mecanisme de apărare pasivă și/sau activă. Acestea sunt: perete bacterian, membrană celulară, capsulă, glicocalix, organe de locomoţie, pili cu care se fixează de substrat sau se leagă între ele formând biofilme, anticorpi antivirali (antibacteriofagici), mecanisme multiple de rezistenţă faţă de xenobiotice, inclusiv antibiotice, dezinfectante, toxine și toxice. Iar în cadrul colectivităţii de microorganisme unicelulare (colonie sau biofilm) agresate, unele se sacrifică prin apoptoză, ca un fel de sinucidere altruistă, pentru a favoriza supravieţuirea celorlalte.

Posibilă cale de dezvoltare a unor terapii

Un exemplu interesant de rezistenţă și de autoreparare sunt bacteriile Deinococcus (gr. „bobiţe îngrozitoare”), care rezistă la temperaturi extreme (frigul cosmic sau autoclavare), la radiaţii neionizante sau ionizante. Acestea sunt aproape indestructibile, fără să formeze spori ca formă de rezistenţă. Ele își pot repara materialul genetic lezat de factorii nocivi, biosintetizând un decapeptid care reface structura normală a ADN-ului propriu și, eventual, telomerele. Iată deci o posibilă cale de dezvoltare a unei noi terapii biologice, în boala de iradiere, în cancere sau pentru întârzierea îmbătrânirii.

Mecanisme asemănătoare întâlnim și la unicelularele eucariote, din regnul Protista; protofitele au peretele celular întărit cu celuloză, protomicetele cu chitină, iar protozoarele pot să formeze chisturi pentru rezistenţă sau să se deplaseze. Acestea fiind mai mari și mai complexe, pot să fagociteze procariote sau alţi agenţi patogeni, pot să formeze anti­corpi. Sau pot chiar să se unească în pseudo-organisme primitive, în care unele celule capătă rol de apărare imunitară.

Biosinteza ca mecanism de apărare

Vegetalele, inferioare și superioare, din regnul Plantae, sunt eucariote multicelulare care au și ele diferite mecanisme de apărare: coaja, învelișul celular întărit cu celuloză, simbioza cu unele bacterii, arhee, virusuri, alge și/sau micete, capacitatea de „cicatrizare” a rănilor cu rășini, cleiuri sau sucuri. Dar cea mai importantă este biosinteza unor substanţe farmacologic active, inclusiv antimicrobiene, insecticide, erbicide și toxine. Multe sunt substanţe farmacologic active, folosite și în fitoterapie ori ca materie primă în farmacie.

Ca exemplificare a mecanismelor de autovindecare a plantelor infectate sau rănite, acestea sunt capabile să izoleze celula bolnavă, închizând plasmodesmele cu dopuri de caloză, un polimer de glucoză insolubil, biosintetizat sub acţiunea a două tipuri de enzime (S&V 2016). Sunt cunoscute capacitatea de „mișcare pe loc” (fluturarea), pentru a împiedica colonizarea cu microorganisme, mijloacele mecanice (ţepi), 
înveliș cerat, nanoperișori cu efect hidrofug, sau mijloace chimice (gust amar, toxice și repelente),  cu care se apără de agresori etc.

Ciupercile, inferioare și superioare, din regnul Fungi, sunt eucariote multicelulare care au și ele diverse mecanisme de apărare: învelișul celular întărit cu chitină, biosinteza unor substanţe farmacologic active, inclusiv antimicrobiene, insecticide, antitumorale, toxine; de remarcat că „fructul” fungilor – ciuperca propriu-zisă – este comestibil la puţine specii, dar asta favorizează răspândirea prin spori.

Micoterapia va câștiga teren

Ciupercile biosintetizează o multitudine de substanţe biologic active, încât se estimează că în viitorul apropiat micoterapia va depăși fitoterapia ca importanţă farmaceutică și se va separa într-o ramură distinctă. O explicaţie ar putea fi că micetele au structura biochimică și funcţionarea aerobă mai apropiate de regnul animal decât de regnul vegetal. Iar fitoterapia va trebui să se limiteze clar la regnul plantelor, lăsând regnul fungilor, al protistelor și al monerelor să fie independente și din acest punct de vedere, conform clasificării actuale. Nu se poate face știinţă modernă cu termeni și clasificări perimate, doar pentru că așa le găsim descrise în cărţi.

Animalele, nevertebrate și vertebrate, formează regnul Animalia; ele sunt eucariote multicelulare care dispun de cele mai perfecţionate sisteme de apărare, inclusiv faţă de boli infecţioase, precum și de autovindecare. Deși celula animală nu are perete ori membrană întărită cu celuloză sau chitină, funcţiile ei de protecţie sunt remarcabile. Ea este permeabilă selectiv, atât la intrarea, cât și la ieșirea din celulă. 

Animalele dispun de ţesuturi, organe și aparate specializate, inclusiv pentru apărare imunitară: bariere externe (piele, mucoase, fanere), „ciment” intercelular, substanţe biochimice specializate (interferon, complement, antigene etc.), mecanisme de eliminare mecanică a agenţilor nocivi (infecţioși, xenobiotice etc.), ori de neutralizare a acestora. De asemenea, dispun de comportamente inconștiente, subconștiente sau conștiente de profilaxie sau de tratament, pentru păstrarea propriei sănătăţi sau a semenilor lor, deci  rudimentele medicinei.

În concluzie, moștenim din cele mai vechi timpuri mecanisme variate de apărare si vindecare, pe care natura le-a perfecționat de-a lungul evoluției biologice a Biosferei. Noi oamenii, cunoscându-le empiric și apoi științific, le aplicăm în folosul nostru. Se explică astfel și de ce am găsit și continuăm să găsim atâtea „leacuri” în natură. Toate ființele din Biosfera planetei sunt înrudite mai îndeaproape sau mai de departe, atât pe verticala evoluției cât și pe orizontală. Astfel, avem și multe mecanisme comune de protecție și de vindecare. Așa cum se spune, „natura este cea mai mare farmacie!”
 

Bibliografie
Bologa V.L. și colab. „Istoria medicinei universale” Editura Medicală, București, 1970
Iftimovici R. „Istoria universală a medicinei și farmaciei” ediţia a 2-a revăzută și adăugită, vol. I, Editura Academiei Române, București, 2015, 535 p.
Laignel Lavastine și colab. „L’Histoire generale de la médecine, de la pharmacie, de l’art dentaire et de l’art vétérinaire” tom 1, Albin Michel Editeur, Paris 1936, 681 p.
Ordeanu V. „Curs de Microbiologie generală și farmaceutică” Facultatea de Farmacie, Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” București, e-book infoffb București, wordpress 2012
„Botanique - Pour cicatriser, la plante isole ses cellules abîmées” Science &Vie nr. 1167 2016, p. 21.
Opriș Tudor „Enciclopedia lumii vii” Editura Garamond, București, 2006