ADRIAN GĂVĂNESCU este medic chirurg oftalmolog la Spitalul Clinic „Nicolae Malaxa” din Bucureşti. A făcut stagii de practică în SUA și Franţa şi are competenţe în tot ceea ce înseamnă chirurgie oftalmologică. În plus, este unul dintre singurii trei oftalmologi români care au competenţă și în chirurgie oftalmologică endoscopică. Cariera și-a început-o la Spitalul Judeţean din Târgu-Jiu.

În opinia sa, medicina ar trebui considerată o măsură de siguranţă naţională, nu o afacere care trebuie să producă profit.
Cum caracterizaţi noua generaţie de chirurgi oftalmologi români?
Este o generaţie foarte bine pregătită din punct de vedere teoretic și practic. Majoritatea centrelor de referinţă, dar și cele mai multe clinici private din ţară sunt dotate la nivel internaţional, ceea ce este un lucru bun pentru viitorii specialiști. A fost o perioadă mai grea în ultimii zece ani, dar domeniul începe să își revină. Deja se simte diferenţa în calitatea operaţiilor, dar și postoperatoriu.
Sunt încurajaţi medicii să participe la activităţi de educaţie medicală continuă?
Din fericire, spitalele alocă un anumit timp de instruire profesională și ţi se oferă posibilitatea să mergi la congrese fără să îţi fie scăzute zile din concediu. De asemenea, există facilităţi și din partea Casei de Asigurări de Sănătate și a ministerului. Important este ca și medicul să vrea să participe la acele congrese, nu doar să facă „oftalmoturism”. Unele congrese deja au început să aibă ecusoane care trebuie scanate la fiecare intrare și ieșire din sălile de conferinţă sau laboratoarele de specialitate. În oftalmologie apar mereu metode chirurgicale noi și aparatură nouă. Nu poţi să spui că știi să operezi și că ai experienţă, dacă nu ești la zi cu toate noutăţile. Apar inclusiv stiluri noi de a folosi aparatura existentă, cu care trebuie să te pui la punct în permanenţă.

Efectul (ne)educării pacientului

Există prevenţie în oftalmologie?
Prevenţia ţine mai mult de educarea pacientului, iar la acest capitol avem probleme. Educarea medicală oftalmologică este un dezastru, din păcate. Pacienţii ajung la medic cu cataracte în care nu mai văd nimic sau de-abia mai văd și cu glaucom în stadii foarte avansate. Sunt necesare programe de educare a populaţiei, mai ales în mediul rural. Oamenii se tem să se opereze de frică să nu orbească. Ei trebuie să înţeleagă că mai degrabă orbesc dacă nu merg la operaţie, iar cu cât procedura are loc mai devreme, vindecarea și beneficiile postoperatorii sunt mai mari.
Cu ce frecvenţă trebuie efectuat controlul oftalmologic?
După vârsta de 40 de ani, toată lumea ar trebui să facă acest control anual. Examenul oftalmologic include și partea de stabilire a dioptriilor, dar și evaluarea tensiunii oculare, controlul fundului de ochi – investigaţii minime, pe care orice oftalmolog le poate face. Toţi ar trebui să facă un consult oftalmologic, nu oftometric. Majoritatea românilor consideră că, dacă au mers la doctor și acesta i-a dat ochelari, acela a fost un control oftalmologic, ceea ce nu este adevărat.
Ce aptitudini trebuie să aibă un chirurg oftalmolog?
Cea mai importantă este manualitatea, în special cea sub microscop, care presupune un grad de dificultate în plus. Chirurgul oftalmolog trebuie să își coordoneze mâinile, fără a se uita direct la ele, la fel și picioarele. Nu se poate uita la picioare în timpul intervenţiei pentru a vedea cum atinge pedala, de aceea manualitatea și dexteritatea trebuie să fie foarte mari și, desigur, cultivate. În rezidenţiat sau în facultate, cei care vor să se îndrepte spre o ramură chirurgicală ar trebui să intre cât mai des în sala de operaţii. Eu, de exemplu, la Spitalul Municipal am fost mâna a doua la ortopedie și la chirurgie generală o perioadă lungă. În timpul rezidenţiatului există și laboratoare în care îţi poţi exersa aceste aptitudini pe ochi de porc, cu aparate mai vechi.
V-a ajutat statutul de „a doua mână”?
M-a ajutat extrem de mult, pentru că am învăţat să fiu responsabil și să-mi dezvolt empatia faţă de pacient. Sunt multe situaţii în care chirurgii se cred Dumnezeu și pacientul are de suferit. De asemenea, sunt chirurgi aflaţi la capătul opus, cărora le este frică în sala de operaţii.

O nouă programă de rezidenţiat

Aţi făcut stagii de pregătire în străinătate. Ce v-a impresionat acolo?
Un lucru pe care l-am observat în Franţa este existenţa unui program care le permite doctorilor să dicteze epicriza și biletele de externare, iar softul transcrie totul în fișa pacientului. De asemenea, se pune un accent mai mare pe instruirea rezidenţilor. Profesorul făcea anestezie generală doar pentru a putea vorbi cu rezidentul în timpul operaţiei și a-l ghida în realizarea procedurilor. Acolo, la sfârșitul rezidenţiatului se dau probe practice. Dacă trei rezidenţi nu pot să opereze singuri ce operează coordonatorul, acesta din urmă își pierde dreptul de a mai fi cadru universitar. Ar fi util ca și la noi să se întâmple asta. În toate specialităţile există plângerea că rezidenţii nu sunt învăţaţi să opereze, de aceea s-ar impune o programă nouă de rezidenţiat.
Ce probleme aţi identificat în sistemul medical românesc?
O problemă ar fi îmbunătăţirea aparaturii folosite și birocraţia necesară pentru acest lucru. Altele ar fi numărul foarte mic de doctori, în sistemul public, raportat la numărul foarte mare de pacienţi, timpul scurt de examinare și dificultatea de a angaja oameni. S-a transformat și sistemul medical în sistem comercial. Este un nonsens să privești spitalele ca pe activităţi comerciale, iar sistemul sanitar ca pe un generator de profit. Medicina și educaţia nu ar trebui să producă profit în bani. Tratăm oameni și nu ar trebui să ne intereseze costurile.
Trataţi și pacienţii de la Fundaţia „Regina Maria”. Care sunt particularităţile lor?
Acolo, pe lângă faptul că mulţi pacienţi suferă și de afecţiuni psihice netratate, intervine și componenta socială – nu sunt bani de medicamente postoperatorii și atunci trebuie ajutaţi și în acest sens. Am avut cazuri în care i-am rugat pe cei de la Fundaţia „Regina Maria” să îi cheme zilnic la control, să le facă toaleta locală și să le pună picături în ochi ca să ne asigurăm că nu dezvoltă infecţii postoperatorii din cauza igienei precare. Cei mai expuși sunt pacienţii din mediul rural, pentru că acolo și igiena este altfel, iar ei sunt expuși și la praful și mizeria de pe câmp. Ca medic, îmi doresc pacienţi care să fie cooperanţi măcar după operaţie și să-și facă igiena locală.
Cum pot fi gestionaţi pacienţii necooperanţi?
Trebuie să vorbești cu ei și să vezi care sunt motivele necooperării. La mulţi, motivul este psihomotoriu și nu ai ce să faci. Trebuie să continui operaţia în aceste condiţii. Bineînţeles că în aceste cazuri operaţia durează mai mult, dar nu este imposibil de făcut. Din păcate, doctorii mai în vârstă sunt mai iritabili și cer direct anestezie generală. Eu nu am făcut acest lucru în ultimii patru ani, indiferent de cât de necooperant a fost pacientul, și am avut și pacienţi cu Alzheimer, Parkinson sau chiar cu demenţă.

Chirurgia robotică în oftalmologie

Ce părere aveţi despre utilizarea chirurgiei robotice în oftalmologie?
Este un lucru care va schimba total paradigma în chirurgia oftalmologică a cataractei. Peste 95% dintre cazuri nu au o dificultate tehnică foarte mare, de aceea vor putea fi operate robotic, în primă fază controlate de chirurg, iar în cele din urmă probabil și fără acesta. Deocamdată, în chirurgia oftalmologică s-a introdus un robot care face injecţii în vasul de sânge din retină, ceea ce este o performanţă care anulează tremurul mâinii chirurgului.
Ce faceţi în timpul liber?
Îmi place să joc volei, să merg în drumeţii la munte și să fac invenţii. Am vreo 30 de invenţii pe care vreau să le patentez. Deocamdată am reușit cu una singură, un nou endoscop care să rezolve problemele de retină și de glaucom și care să ofere o vizualizare mai bună în timpul operaţiei. Dar este extrem de greu de realizat și sunt greu de găsit companii dispuse să investească în acest proiect. În viitorul apropiat urmează să mă întâlnesc cu câţiva cercetători de la Măgurele și să văd dacă mă pot ajuta să implementez partea tehnologică a acestui proiect.
Ce v-a atras către astfel de activităţi?
Mereu am simţit nevoia să împing medicina spre noi cote. Sunt multe dispozitive în chirurgia oftalmologică ce necesită îmbunătăţiri și atunci mi se pare normal să mă gândesc cum aș putea să fac acest lucru. Dintotdeauna am avut o imaginaţie bogată, probabil de acolo mi se trage.
V-aţi gândit să vă implicaţi în cercetare?
Ca să ai un laborator de cercetare în România îţi trebuie o finanţare foarte mare, ceea ce este dificil. Mi-ar plăcea să am un astfel de laborator. În străinătate sunt facultăţi și spitale care au departamente speciale de cercetare. La noi, această ramură a rămas la nivel de studii clinice doar pentru tratarea unor afecţiuni, nu și pentru inovaţii. Dacă la un moment dat aș obţine finanţare pentru proiectele mele, probabil că aș deschide un centru de cercetare privat.