Distimia e acea depresie cronică ce nu pare niciodată foarte gravă, atât din cauză că oamenii sunt adesea orbi la suferinţa semenilor, cât și pentru că rareori devine „episod depresiv major”, profund și acut incapacitant. Dar care durează mult: minimum doi ani, spun criteriile; o viaţă întreagă, dacă nu e tratată, ne spune experienţa.

Spre deosebire de „depresia majoră”, omul poate continua să fie funcţional într-o arie a vieţii lui, dar nu în toate. Așadar, „workaholicul” este un distimic, pentru că, intuitiv, știe că nu are resurse mintale și emoţionale decât pentru un lucru, și anume serviciul.

Acolo adesea excelează, dar, la întoarcerea acasă, fie nu-l așteaptă nimeni și nimic, fie îl așteaptă un partener sau o familie care suferă pentru că acel om nu-i mai poate dărui atât cât e nevoie. Am cunoscut mulţi medici foarte buni, chiar mari, în situaţia asta.

Cum adesea stau lucrurile în ce privește relaţia cu mediul, aceasta este bidirecţională. Nu doar distimia e cauza unei vieţi limitate la mediul de lucru, ci și viceversa. O profesie care te obligă la o mare implicare, până la a fi exploatat, te poate aduce într-un stadiu de burnout aparent moderat, dar cronic, identic cu distimia.

Am cunoscut nenumăraţi medici foarte buni în situaţia asta. Statisticile spun că în jur de jumătate dintre noi cam pe acolo suntem. Când încercăm să tratăm distimia sau burnoutul, recomandăm, desigur, un downshifting, o diminuare sau o mai bună gestionare a timpului petrecut la serviciu, precum și trasarea de limite clare în atribuţii.

Ușor de zis, dar foarte greu de făcut. De la un punct încolo, e mai ușor să continui în ritmul strivitor cu care ești obișnuit, să îţi duci povara pe același drum, zilnic, decât să o pui momentan jos și să respiri. Rutina nu se lasă modificată.

Cei din jur, atunci când le pui limite, când le spui că nu mai poţi, devin ostili și chiar agresivi. Oameni care contau pe tine riscă să sufere, pentru că au devenit niște copii care nu pot, nu au cum să-și aleagă alt părinte, deși nu ești ultimul medic de pe planetă.

La limită, dacă te oprești, ţi-e teamă că nu va mai rămâne nimic în viaţa ta care să merite efortul de a porni din nou. Depresia îţi dă o realitate binară, unu sau zero, totul (oricât de sărac sau dureros e acest tot) sau nimic. E ciudat cum profesia noastră se lasă condusă adesea de această filosofie profund depresivă: dacă nu mai ești medic, nu mai ești nimic, așa că ești medic tot timpul, chiar și când dormi.

Cu toate acestea, suntem cu toţii mult mai mult decât profesia noastră. Nimeni nu e doar medic, tâmplar, pianist, mamă, tâlhar. Omul e mai mult decât el însuși știe că e, zicea Karl Jaspers. În fond, să lupţi cu orice formă de depresie sau burnout înseamnă să știi cât mai bine cine ești.

Citiți și: Ce înseamnă experienţa în medicină?