Ivermectina (22,23-dihidroavermectina B1) este un derivat din clasa avermectinelor, un grup de lactone macrociclice cu spectru larg, produse de Streptomyces avermitilis. Aceasta a fost prima oară izolată în 1973 de Satoshi Ōmura și William C. Campbell, care au primit pentru această descoperire Premiul Nobel în Fiziologie sau Medicină în anul 2015 (1).

Prima administrare s-a înregistrat în 1981, pentru tratamentul scabiei la diverse animale, urmând ca după șase ani, în 1987, să fie aprobată de FDA pentru tratamentul oncocercozei la oameni (2). Astăzi reprezintă tratamentul de primă linie pentru această boală parazitară, dar și-a demonstrat eficienţa și împotriva altor boli parazitare precum ascaridioza, strongiloidoza, filariozele sau larva migrans cutanată (3).

Mecanismul de acţiune a ivermectinei constă în legarea sa de canalele ionice de clor glutamat dependente, blocând astfel transmiterea chimică prin sinapsele neuronale care leagă acidul γ-aminobutiric (GABA), prin creșterea influxului de ioni de clor în celulele musculare și nervoase ale paraziţilor. Acest lucru duce la spasme și paralizie musculară, urmate de moartea  parazitului (3).

Pe lângă efectul antiparazitar, s-a dovedit că ivermectina are și proprietăţi antiinflamatorii, fiind utilă în rozaceea papulo-pustuloasă ca urmare a asocierii acestei boli cu acarienii (Demodex) (4). Din punct de vedere farmacocinetic, ivermectina are o bună biodisponibilitate orală, cu o absorbţie rapidă pe stomacul gol, metabolizare hepatică și excreţie majoritară prin fecale (98%) (5).

Concentraţia plasmatică maximă apare la patru-cinci ore de la administrarea orală, cu o concentraţie sanguină în jur de 30-46 ng/ml și un timp de înjumătăţire de 36 de ore (5).  În situaţia în care ivermectina este aplicată topic, concentraţia plasmatică ajunge la o stare de echilibru abia după două săptămâni, iar concentraţia plasmatică maximă după acest interval este atinsă la aproximativ zece ore după aplicarea  cremei (4).

Efectele adverse sunt rare și minore, incluzând simptome gastrointestinale precum greaţă, vărsături sau diaree; simptome neurologice precum ameţeală, somnolenţă sau tremor; reacţii cutanate precum prurit sau urticarie și reacţii biochimice precum transaminaze crescute sau leucopenie (6).

Rozaceea papulo-pustuloasă

Rozaceea este o boală inflamatorie cronică a pielii, care afectează predominant adulţii peste 30 de ani, cel mai frecvent la nivelul feţei. Manifestările clinice sunt variate și apar într-o succesiune de stadii (7). Primul stadiu este reprezentat de un eritem tranzitor (flush), urmat de stadiul cuperozic alcătuit din eritem persistent și telangiectazii. 

Stadiul al treilea se caracterizează prin apariţia de papulo-pustule pe plăcile eritemato-telangiectazice, iar ultimul stadiu (rozaceea fimatoasă) se prezintă prin noduli mari, inflamatori, localizaţi în special în zona obrajilor. Pe lângă acestea, pot apărea simptome asociate, precum xeroză cutanată, senzaţie de arsură a pielii sau edem. Toate aceste manifestări cutanate influenţează negativ starea psihologică, determinând apariţia anxietăţii, depresiei și o scădere a calităţii vieţii (8).

Mecanismul fiziopatologic al rozaceei nu este pe deplin înţeles. Cu toate acestea, câţiva factori au fost asociaţi cu apariţia bolii: anomalii în sistemul imun, disfuncţii vasculare, răspuns inflamator crescut, radiaţiile UV și factori genetici (8). Un alt factor care a fost asociat cu apariţia rozaceei este Demodex, un grup de acarieni mici care sunt prezenţi în mod normal la nivelul pielii, cel mai frecvent în jurul foliculilor pilosebacei, cauzând un răspuns imun și inflamator la nivel local. S-a observat o prevalenţă crescută a acestor acarieni în jurul pomeţilor la persoanele cu rozacee comparativ cu persoanele cu piele sănătoasă (9).

În ceea ce privește tratamentul rozaceei papulo-pustuloase, crema cu ivermectină 1% se poate folosi cu succes, deoarece are abilitatea de a acţiona la locul unde microbiomul este afectat. Se aplică local zilnic, o dată pe zi, pe zonele afectate (frunte, obraji, nas, bărbie), în strat 
subţire (10).

Scabia

Scabia este o infestare parazitară, contagioasă a pielii cauzată de Sarcoptes scabiei, afectând cel mai frecvent spaţiile interdigitale, încheietura mâinii, axilele și zonele genitale (11). Afecţiunea se manifestă la aproximativ trei-șase săptămâni după infectarea iniţială, iar în tot acest timp femelele sapă tuneluri în stratul cornos al pielii, denumite șanţuri acariene, unde rămân pe toată durata vieţii lor (între patru și șase săptămâni).

La indivizii care au mai fost expuși infestării, manifestările apar în decurs de una-trei zile după reinfestare (12). Cea mai frecventă formă a bolii este scabia clasică, manifestată prin prurit intens, șanţuri acariene (linii subţiri, serpiginoase, între 2-15 mm lungime), mărginite într-o parte de o eroziune discretă (locul de intrare a parazitului) și în cealaltă parte de vezicula perlată. 

Pruritul se datorează unei reacţii de hipersensibilitate de tip întârziat cauzată de paraziţi și produșii acestora și se manifestă în special pe timpul nopţii (12). Alte leziuni nespecifice ale scabiei sunt papulele eritematoase tip prurigo, leziunile de grataj și plăcile urticariene. 

Tratamentul pentru forma clasică a scabiei implică administrarea unei singure doze de ivermectină 200 mcg/kg, care poate fi urmată de o a doua doză după una-două săptămâni (13). Au fost realizate mai multe studii în ceea ce privește eficacitatea ivermectinei administrate oral comparativ cu placebo sau cremă cu lindan 1%, reieșind faptul că ivermectina este superioară. Pentru copiii sub 15 kg, ivermectina există sub formă de sirop 400 µg/mL (14).

Pediculoza

Pediculoza este o afecţiune infecţioasă produsă de păduchi. Omul poate fi infectat cu două tipuri de specii – Pediculus humans (cu două subspecii: capitis și corporis) și Phtirius pubis. Acești ectoparaziţi depind de corpul uman pentru hrană, căldură și protecţie, putând supravieţui doar 55 de ore fără o gazdă, în timp ce ouăle supravieţuiesc până la zece zile (15). 

În rândul copiilor, infestarea cu Pediculus humans capitis ocupă primul loc ca frecvenţă, fiind o problemă importantă de sănătate publică la nivel mondial (15). Cel mai frecvent simptom în rândul copiilor este pruritul intens la nivelul zonelor afectate ale scalpului. Acest simptom este urmarea sensibilităţii scalpului la antigenele salivare sau fecale ale parazitului. 

Alte manifestări clinice prezente sunt papulele eritematoase, excoriaţiile sau prezenţa paraziţilor la nivelul scalpului sau a ouălor acestora de culoare roz-roșiatică, atașate la rădăcina firului de păr (15). Aceste simptome apar la un interval de două-șase săptămâni în rândul indivizilor care sunt la prima infestare, în timp ce la cei care sunt reinfestaţi apar în maximum două zile (15).

În rândul copiilor, ivermectina se poate administra fie topic, fie oral. Varianta topică este reprezentată de o soluţie cu ivermectină 0,5% care se poate administra o singură dată datorită efectului pe care îl are inclusiv pe ouăle paraziţilor (paralizia mușchilor faringieni ai paraziţilor) (16).

Sistemic, o doză de ivermectină 200-400 µg/kg urmată de o a doua doză după șapte-zece zile sunt suficiente și eficiente. Aceeași schemă de tratament sistemic poate fi administrată și în rândul adulţilor infestaţi cu P. corporis sau P. pubis (15).

Ploșnițele de pat

Ploșniţele de pat sunt paraziţi hematofagi care infestează habitatul uman. Speciile care provoacă această infestare sunt Cimex lectularius și Cimex hemipterus (17). Simptomatologia determinată de înţepăturile de ploșniţe cuprinde prurit și prezenţa unor papule eritematoase cu punct hemoragic central, având diametrul de 2-5 mm (17). 

Ivermectina s-a dovedit eficientă împotriva ploșniţelor, putând fi folosită în eliminarea sau prevenirea infestărilor (18). Alte patologii care pot fi tratate cu succes de ivermectină sunt larva migrans cutanată, miaza cutanată, filariozele și leishmanioza.

Concluzionând, în pofida numeroaselor controverse relativ recente legate de utilitatea ei în tratamentul bolilor virale respiratorii, pe plan internaţional, ivermectina – sub diverse forme farmacologice – își menţine valoarea ca mijloc terapeutic în variate afecţiuni frecvent întâlnite în practica dermatologică.