Premiul pentru
fiziologie sau medicină 1974 – Premiul pentru chimie 2009
Alfred Nobel (1833–1896), descoperitorul
dinamitei, a avut un frate, Ludvig (1831–1888), cu contribuţii în industria petrolieră.
La 12 aprilie 1888, Ludvig avea să moară cu ocazia unei vizite făcute în Franţa,
la Cannes. Presa franceză a vremii, deja la curent cu celebritatea inginerului
suedez, a publicat a doua zi un necrolog stupefiant: „Le marchand de la mort est mort! Le Dr. Alfred Nobel, qui fit fortune
en trouvant le moyen de tuer plus de personnes plus rapidement que jamais
auparavant, est mort hier“ (Negustorul morţii este mort! Dr. Alfred Nobel,
cel care şi-a făcut o avere imensă inventând metode prin care să ucidă cât mai
mulţi oameni într-un timp mai scurt ca niciodată, şi-a găsit sfârşitul în
cursul zilei de ieri). Evident că ziariştii francezi făcuseră o confuzie macabră,
convinşi fiind că Alfred murise şi nu fratele său! Dar şocul pe care l-a avut
Alfred Nobel atunci când şi-a citit, ca într-o piesă suprarealistă, propriul
necrolog, este lesne de înţeles. Oribilul epitaf avea să-i marcheze destinul
până la sfârşitul vieţii. Cert este că, nişte ani mai târziu, la 27 noiembrie
1895, la Clubul Suedia-Norvegia de la Paris, Alfred Bernhard Nobel îşi lăsa
prin testament aproape toată averea sa (în proporţie de 94%) pentru crearea
unui fond care să atribuie cinci tipuri de premii (pentru fizică, chimie,
fiziologie sau medicină, literatură, pace) unor personalităţi şi instituţii
marcante din toată lumea. Începând cu 1969, un al şaselea premiu, cel pentru
economie, a fost introdus de Banca Centrală a Suediei sub aceeaşi egidă Nobel.
Iar restul este… istorie!
Între 1901 şi 2012, 839 de laureaţi şi 24 de
organizaţii au primit distincţia Nobel. Să comparăm acest număr cu acela de şapte
miliarde, câţi oameni are planeta noastră începând cu martie 2012. Unul dintre
aleşi a fost românul George Emil Palade,
unul din cei numai 201 laureaţi ai premiului Nobel pentru fiziologie sau
medicină.
În fiecare an, ceremonia decernării
premiilor pentru fizică, chimie, medicină, literatură şi economie are loc la
Stockholm, la 10 decembrie – ziua morţii lui Alfred Nobel. Începând cu anul
1973, regele Carl XVI Gustaf al Suediei înmânează personal aceste premii, în
cadrul unui ceremonial strict, premiile respective conţinând o medalie, o
diplomă şi un document care confirmă suma primită. Premiul Nobel pentru pace se
acordă în Norvegia, la Oslo.
Premiul pentru fiziologie sau medicină pe
anul 1974 a fost atribuit savanţilor Albert
Claude (1898–1983), Christian de
Duve (n. 1917) şi George Emil Palade
(1912–2008). Cei trei au primit distincţia pentru: „descoperirile privind
organizarea structurală şi funcţională a celulei“. La momentul decernării,
Albert Claude lucra în Belgia, la Université Catholique din Louvain, Christian
de Duve era la Rockefeller University din New York, SUA, iar George Emil Palade
conducea, din 1973, Laboratorul de biologie celulară de la Yale University,
School of Medicine, New Haven, SUA.
Conform ritualului de decernare a premiului,
un membru al Institutului Medico-Chirurgical Karolinska de la Stockholm a
rostit un discurs de prezentare, un laudatio
în limba suedeză, înaintea înmânării propriu-zise a premiului de către Regele
Suediei. Cel care a rostit discursul pentru cei trei laureaţi a fost profesorul Jan-Erik Edström (n. 1931),
actualmente profesor emerit de genetică moleculară şi membru titular al
Academiei Suedeze. Prezentăm acest inedit discurs, pentru prima dată în
traducere românească.
„Maiestate, Alteţele
voastre regale, doamnelor şi domnilor,
Premiul Nobel
pentru anul 1974 ce se acordă pentru Fiziologie sau Medicină se referă la
structura fină şi funcţia celulei, un subiect ce aparţine biologiei celulare.
Nu există câştigători anteriori ai premiului Nobel în acest domeniu, pentru
simplul motiv că această ştiinţă este una recent creată, în mare parte chiar de
către actualii câştigători ai premiului. Trebuie să ne întoarcem în anul 1906
pentru a descoperi câştigători ai premiului Nobel care reprezintă, într-o
anumită măsură, predecesori în acest domeniu. În anul respectiv, Golgi şi Cajal
au primit premiul pentru studiul celulelor cu ajutorul unui microscop optic. Deşi
microscopul optic a deschis cu siguranţă drumul spre o nouă lume, pe parcursul
secolului 19, acesta avea însă limitări evidente. Componentele celulelor sunt
atât de reduse ca dimensiune, încât studierea structurii interne, a relaţiilor
reciproce şi a diferitelor roluri ale celulelor nu era practic posibilă. Pentru
a prelua o metaforă a unui câştigător anterior al Premiului Nobel, celula semăna
cu coşul de rufe sau de lucru al unei mame, în sensul că acesta conţine obiecte
aruncate în dezordine şi, în mod evident pentru cercetător, fără funcţii
recognoscibile.
Dacă celula seamănă
cu un coş de lucru, atunci acesta este într-adevăr unul de dimensiuni foarte
mici, având un volum corespunzător unei milionimi dintr-o gămălie de ac.
Diferitele componente responsabile pentru funcţiile celulelor corespund la
rândul lor unei milionimi dintr-o milionime, depăşind cu mult puterile de
rezoluţie ale microscopului optic. N-ar fi fost de ajutor cercetătorilor nici
utilizarea unor animale mai mari pentru experimente: pentru că celulele unui
elefant nu sunt mai mari decât cele ale unui şoarece.
Progresul
intrase pur şi simplu în impas pe parcursul primelor decenii ale secolului
respectiv, însă, în 1938, a fost pus la dispoziţie microscopul electronic, o
inovaţie extrem de promiţătoare. Diferenţa dintre acest tip de microscop şi
microscopul optic obişnuit este uriaşă, fiind ca şi cum ai putea citi întreaga
carte şi nu doar titlul acesteia. Acest instrument trebuia să ofere
posibilitatea de a vedea componentele cu dimensiuni apropiate de cele ale
moleculelor unice. Însă speranţele timpurii au fost urmate de dezamăgiri.
Prepararea celulelor într-un mod care să permită utilizarea lor s-a dovedit a
fi imposibilă. Cartea a rămas cu încăpăţânare închisă, deşi citirea ei ar fi
fost în principiu posibilă.
Albert Claude şi
colegii săi au fost primii care au reuşit să arunce o privire în interiorul cărţii.
La mijlocul anilor patruzeci, aceştia au reuşit să facă o descoperire extrem de
importantă şi au reuşit să prepare celulele pentru microscopia electronică.
Spun doar o privire, deoarece era încă nevoie de foarte mult progres
tehnologic, iar George Palade trebuie menţionat în primul rând ca unul dintre
cei care au continuat dezvoltarea microscopiei electronice până la cel mai
înalt grad de măiestrie.
În plus faţă de formă şi structură, pentru a
înţelege funcţiile celulelor, este necesară cunoaşterea compoziţiei chimice a
acestora. Analiza celulelor întregi sau a ţesuturilor era aproape imposibilă,
întrucât acestea constau dintr-un număr mare de componente diferite şi, astfel,
s-ar fi obţinut o imagine confuză. Fiecare componentă trebuie studiată separat şi
bineînţeles că acest lucru este dificil atunci când ne confruntăm cu componente
atât de mici. Astfel că o nouă artă a
cercetării a fost concepută, iar Claude a fost din nou pionier. El a pus la
punct modul prin care celulele pot fi mai întâi fragmentate şi apoi sortate după
diferite componente, la o scară mai mare, cu ajutorul unei centrifugi. Aceasta
a reprezentat un început crucial. Palade a avut contribuţii ulterioare, iar
Christian de Duve a fost cel care a introdus progrese strălucite în acest
domeniu.
Funcţiile celulei au putut acum să fie
reprezentate prin intermediul acestui arsenal de metode. Palade ne-a arătat ce
componente funcţionează atunci când celulele se dezvoltă şi secretă. Câştigătorul
premiului Nobel din 1906, Camillo Golgi, a descoperit o componentă celulară,
complexul Golgi. Palade a demonstrat rolul acesteia şi a descoperit micile
organite, denumite ribozomi, în care se produc proteinele celulare.
Producerea de
materie organică trebuie echilibrată prin salubrizarea şi combustia deşeurilor,
chiar şi la nivelul minuscul al celulei. De Duve a descoperit micile componente
numite lizozomi, care pot devora şi dizolva, acestea, spre exemplu, putând
ataca bacterii sau chiar părţi vechi şi uzate ale celulei însăşi. Acestea
reprezintă adevărate băi acide, însă celula unitară este protejată în mod normal
de membranele de protecţie ce le înconjoară. Cu toate acestea, lizozomii sunt
uneori convertiţi în veritabile pastile sinucigaşe. Acest fenomen apare atunci
când membranele 
înconjurătoare sunt deteriorate, cum ar fi în cazul radiaţilor
ionizante. Lizozomii au un rol în multe afecţiuni medicale, iar fundamentele
stabilite de către de Duve prezintă o importanţă crucială pentru interpretarea
acestor stări clinice şi, implicit, pentru măsurile profilactice şi terapeutice
ce se pot lua.
Pentru a concluziona, câştigătorii premiului
Nobel din anul 1974 au reuşit, prin descoperirile ce le-au făcut, să elucideze
funcţiile celulelor, prin înţelegerea atât a rolului biologic de bază al
acestor funcţii, cât şi a importanţei clinice. Prin aceste contribuţii, sunt
acoperite ambele valenţe ale Premiului, ele aparţinând atât fiziologiei, cât şi
medicinii.
Albert
Claude, Christian de Duve şi George Palade: pe parcursul ultimilor 30 de ani, a
fost creată o nouă ştiinţă, biologia celulară. Sunteţi în mare măsură responsabili
pentru această dezvoltare, atât prin crearea unei metodologii fundamentale, cât
şi prin exploatarea acesteia în vederea obţinerii unei perspective asupra
mecanismului funcţional al celulei. În numele Institutului Karolinska, doresc
să vă transmit cele mai calde felicitări, iar acum vă rog să acceptaţi premiul
din partea Majestăţii Sale, Regele.“
George
Emil Palade s-a stins din viaţă în 2008. Dar, într-un mod aproape simbolic, un
al „doilea“ premiu Nobel, postum, vine să consacre încă o dată, prin continuatorii
descoperirilor sale, o carieră de excepţie. Astfel, în 2009, ni se oferă
imaginea unui arc peste timp, pentru că premiul Nobel pentru chimie a fost
acordat pentru „studii privind structura şi funcţiile ribozomilor“, descoperiţi
de savantul român în 1955.
Cei trei savanţi premiaţi au fost Venkatraman Ramakrishnan (n. 1952), de
la MRC Laboratory of Molecular Biology, Cambridge, Marea Britanie, Thomas A. Steitz (n. 1939), de la Yale
University, New Haven, Howard Hughes Medical Institute, SUA (de la aceeaşi
universitate ca şi Palade la momentul 1974) şi Ada E. Yonath (n. 1939), de la Weizmann Institute of Science,
Rehovot, Israel. Pe scurt, cei trei cercetători sunt creditaţi cu determinarea
prin metoda cristalografică a structurii ribozomilor la rezoluţii foarte
înalte, fapt care a permis atât vizualizarea structurii acestora până la nivel
atomic, cât şi clarificarea unor aspecte medicale fundamentale ale funcţiei
lor. Spre exemplu, explicarea felului în care ribozomii leagă aminoacizii prin
lanţuri peptidice (proteine), conform codului genetic, şi maniera inhibitorie
prin care antibioticele interacţionează la nivel atomic în ribozomi şi cum se
formează rezistenţa la antibioticoterapie, în lupta continuă împotriva infecţiilor
rezistente la tratament.
Aşadar, cercul se închide… În amfiteatrul
Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ Bucureşti, profesorul
Palade ne spunea, în 1992, că viitorul
este deschis: „Fiecare din studenţii
de faţă poate folosi aceeaşi Facultate de Medicină şi acelaşi amfiteatru, ca
punct de plecare pentru o carieră lungă şi fructuoasă, de explorator al
problemelor numeroase şi grele care rămân să fie rezolvate în medicina de astăzi;
fiecare student are undeva, printre cărţile lui, o diplomă de premiu Nobel în şstadiu
deţ embrion, singura problemă e să nu o piardă!“.
