Universitatea de Medicină şi Farmacie din
Târgu Mureş a organizat, la începutul lunii iulie, prin Şcoala doctorală, a
cincea ediţie a Conferinţei Doctoranzilor în Medicină şi Farmacie, alăturată,
pentru al doilea an consecutiv, Conferinţei
postdoctoranzilor. Deschiderea a avut loc în cadrul festiv al amfiteatrului
Facultăţii de Medicină Dentară, în prezenţa dlor prof. dr. Leonard Azamfirei,
rectorul UMF Tg. Mureş, prof. dr. Marius Raica, rectorul UMF Timişoara, prof.
dr. Miklós Kásler, directorul Institutului Naţional de Oncologie din Budapesta,
prof. dr. Ario Santini, de la Universitatea din Edinburgh, Ciprian Dobre, preşedintele
Consiliului Judeţean Mureş, prof. dr. Ioan Jung, iniţiatorul şi coordonatorul
conferinţei doctoranzilor, şi a dnelor prof. dr. Daniela Dobru, de la UMF Tg.
Mureş, şi prof. dr. Klara Brânzaniuc, coordonator al Conferinţei
postdoctoranzilor.
În contextul actual al dezbaterilor aprinse
– în special prin mass-media – legate de subiectul plagiatului în lucrările ştiinţifice,
prelegerile introductive ale Conferinţei, susţinute de dnii prof. dr. Marius
Raica şi prof. dr. Ario Santini, au fost binevenite, referindu-se la modul în
care trebuie să fie scris un articol ştiinţific trimis spre publicare şi la cum
trebuie căutate revistele corecte în care să se publice cercetările. Rectorul
UMF Timişoara a exemplificat cu numeroase cazuri întâlnite în revistele de la
noi, diferite greşeli care trebuie evitate în redactare, de la titlul unui
articol, până la modul în care tabelele şi figurile trebuie să completeze (nu să
dubleze) textul şi să prezinte informaţii relevante.
Sesiunile de prezentări, organizate în secţiunile
cu care gazdele ne-au obişnuit din anii precedenţi – Genetică, Igienă,
Epidemiologie, Farmacie, Gastroenterologie, Hematologie, Chirurgie,
Patologie/oncologie, Neurologie/psihiatrie, Oftalmologie, ORL, Medicină
internă/cardiologie, Reumatologie/boli infecţioase/pediatrie, Documentare,
Comunicare, Lingvistică medicală, Ortopedie, Chirurgie cardiovasculară,
Obstetrică-ginecologie – i-au adus alături pe participanţii veniţi de la
centrele universitare medicale din ţară, dar şi din Ungaria şi Republica
Moldova. Şi, tot după obicei, rezumatele tuturor lucrărilor susţinute în cadrul
conferinţei au apărut într-un supliment al revistei Acta Medica Marisiensis, variantele in extenso urmând a fi publicate în numerele viitoare ale acesteia,
până în iulie 2013, după ce vor fi trecut de etapa de peer-review.
Despre ce semnificaţie are această conferinţă,
precum şi despre alte subiecte de actualitate legate de învăţământul medical am
vorbit cu dl prof. dr. Leonard Azamfirei,
rectorul UMF Tg. Mureş.
– În
urmă cu 5 ani, Şcoala doctorală de la UMF Tg. Mureş a avut iniţiativa organizării
unei conferinţe dedicate doctoranzilor, extinsă din anul 2011 şi pentru
cercetarea postdoctorală. Cum apreciaţi evoluţia acestei manifestări ştiinţifice,
pe care în prezentarea de la deschidere aţi calificat-o ca un reper în
calendarul universitar? Ce planuri aveţi pentru ediţiile viitoare?
– Iniţial, această conferinţă a apărut ca o
idee generoasă pe care am cultivat-o, ca doctoranzii universităţii noastre şi
ai altor universităţi din ţară
să aibă un cadru în care să prezinte rezultatele
cercetărilor efectuate de ei, deoarece inclusiv prezentarea unei lucrări
necesită un oarecare antrenament şi o tehnică aparte, fiind de fapt un fel de
încălzire înaintea prezentării oficiale, publice, a tezei de doctorat. Pe de
altă parte, mergând pe nişte criterii pe care noi le avem, ca şi alte universităţi,
criterii de publicare a rezultatelor cercetării înainte de susţinerea tezei, am
dorit să creăm şi un cadru în care doctoranzii să poată să publice in extenso, în reviste cotate CNCSIS,
aceste rezultate. Odată apărut acest demers, am constatat că iniţiativa noastră
prinde, că doctoranzii sunt foarte interesaţi şi, de aceea, în fiecare an, am
continuat organizarea manifestării. Practic, funcţionăm după un principiu
foarte transparent: doctoranzii trimit sub formă de lucrare/text scris ceea ce
doresc să prezinte la conferinţa doctoranzilor, aceste lucrări trec prin
procesul de peer-review pe care orice
revistă cotată îl impune ca fiind obligatoriu, şi, în funcţie de rezultatul de
la peer-review, unele lucrări ajung să
fie publicate şi în revistă in extenso,
altele doar sub formă de comunicare orală (şi rezumat în suplimentul asociat
manifestării, n.a.).
– Având
în vedere noul cadru legal pentru superior, ce schimbări trebuie făcute la
nivelul şcolilor doctorale, pentru a se adapta la noile reglementări?
– După cum bine se ştie, la acest moment
sunt legiferate un cod al studiilor doctorale, precum şi o metodologie de
acreditare a şcolilor doctorale, care impun nişte criterii de activitate bine
definite legate de funcţionarea unei şcoli doctorale. La nivelul universităţii
nu facem altceva decât să încercăm să punem în practică aceste prevederi
legale. Am pornit acest lucru de la bază, cu structuri şi regulamente noi de
funcţionare, criterii în concordanţă cu cerinţele Uniunii Europene şi ale
ARACIS. Aceste măsuri sunt binevenite, căci ele nu fac altceva decât să ridice ştacheta,
iar noi, universitatea considerăm că şcoala doctorală şi producţia acesteia
trebuie să fie de cel mai înalt nivel. Vorbim, până la urmă, de elementul de
apogeu al unui doctorand, deoarece în general întreaga societate consideră că
cineva care a susţinut doctoratul a ajuns la vârful carierei ştiinţifice. Din
acest motiv, dorim să dăm o mai mare valoare unui titlu ştiinţific obţinut prin
universitatea noastră.
– Această
reorganizare, şi la nivelul şcolii doctorale, va duce în timp la clasarea UMF
Tg. Mureş în categoria cea mai înaltă a universităţilor din România?
– Este obligatoriu să fie aşa. Acesta este
unul dintre mecanismele, pe lângă altele, pe care le-am gândit, pentru ca
impunând standarde înalte şi criterii ceva mai stricte decât erau înainte, producţiile
ştiinţifice ale şcolii doctorale să contribuie, la următoarea reevaluare, la
clasificarea universităţii într-o categorie superioară. Este un scop pe care ni
l-am asumat şi care cred că trebuie să fie îndeplinit. Însă chiar şi în absenţa
acestui scop relativ concret, rămânem la ideea de valoare morală pe care o are
doctoratul şi trebuie ca şi în România doctoratul să aibă valoarea pe care o
merită.
– Ce
alte măsuri aţi mai luat sau veţi mai lua pentru reclasificarea universităţii?
– Am dat drumul, la sfârşitul lunii iunie,
unei competiţii interne de granturi de cercetare, pentru două categorii de
aplicanţi: pe de o parte, doctoranzi, pe de altă parte, cei care au terminat
doctoratul dar au încă o temă de cercetare conturată. Aceste granturi se
adresează doar cadrelor didactice cu limita de vârstă 40 de ani, deci încercăm
să promovăm generaţia tânără şi de mijloc. Cei interesaţi vor putea prezenta o
idee şi, dacă ştiu să o prezinte bine, în urma unei evaluări externe, vor obţine
o finanţare asigurată din fondurile universităţii, în aşa fel încât ceea ce
este necesar pentru asigurarea infrastructurii, a reactivilor, a materialelor
necesare unei cercetări să nu mai fie o grijă a doctorandului, ci să se facă
din fondurile universităţii. Există, apoi, şi alte intenţii – de premiere a
lucrărilor publicate în reviste cu factor de impact. Există un angajament din
partea universităţii pentru cei care îşi îndeplinesc criteriile de promovare
aducând contribuţii ştiinţifice valoroase, ca instituţia să creeze cadrul legal
de promovare, astfel încât cineva care îşi face treaba, să nu se mai afle în
situaţia în care să fie blocat fie de un şef care nu acceptă că viitorul este
al celor tineri, fie din cauza unor obstacole administrative care pot până la
urmă să fie rezolvate.
– Întorcându-ne
la doctorand, la cercetările lui, cum credeţi că ar trebui abordat subiectul
tezei? Ar trebui ca acesta să pornească de la un tânăr care are o idee, pe care
ar vrea să o ducă la capăt, sau de la cercetătorul experimentat, conducătorul
de doctorat, care, într-un proiect mai mare, vrea să implice şi cercetători mai
tineri?
– Cred că ambele abordări sunt potrivite. De
altfel, forma actuală impune existenţa unui coordonator al tezei, dar trebuie să
existe şi alte două persoane care să fie interfaţa şi legătura cea mai apropiată
dintre doctorand şi conducătorul propriu-zis, oameni care sunt deja cu
doctoratul terminat şi care au deja experienţa unei cercetări. În ceea ce priveşte
viitorul tezelor de doctorat în domeniul medical, cred că acesta este
reprezentat de cercetările transdisciplinare sau interdisciplinare. A trecut
vremea în care să facem un doctorat de unul singur, a ceea ce am putea numi one-man-show. Apreciez foarte mult acele
teze în care văd că se adună laolaltă echipe de cercetare, şi din zona clinică,
şi din cea de cercetare fundamentală, şi chiar dacă ideea vine dintr-o zonă
clinică, să dai deoparte în acest moment cercetarea fundamentală în medicină
este o eroare, nu poate fi cu adevărat o realitate valoroasă. Cred că şi
doctoranzii noştri se îndreaptă spre această direcţie. Cel puţin în ultimii doi
ani, mare parte din cercetările şi tezele de doctorat prezentate au avut
caracter interdisciplinar.
– Pot
reuşi doctoranzii mai tineri să publice în reviste cu factor de impact, reviste
cotate ISI?
– Încă este un lucru dificil, este şi
componenta ştiinţifică, dar uneori apare şi o componentă materială, deoarece
există destul de multe reviste cu factor de impact care, pentru publicare, cer
o taxă uneori prohibitivă pentru un doctorand. Acesta este motivul pentru care
am hotărât, în universitate, să susţinem financiar acele articole care au fost
acceptate spre publicare într-o revistă cu factor de impact. Pe de altă parte,
încurajăm foarte mult doctoranzii pentru a face stagii de pregătire în străinătate.
Intenţionăm ca aceia care se vor înmatricula începând cu acest an universitar să
aibă în contract obligatoriu un stagiu de pregătire în străinătate pe perioada
desfăşurării doctoratului. Această condiţie va avea un dublu impact: îi va
oferi ocazia doctorandului să vadă cum se face cercetare şi în altă parte, dar,
intrând în legătură cu oameni din alte centre universitare, relaţia interumană
va fi importantă. Ei se vor putea asocia unor proiecte de cercetare deja existente
acolo şi care de regulă se finalizează şi cu articole publicate. Încercăm să ne
organizăm în aşa fel încât ei să fie beneficiari şi pe termen scurt legat de
publicaţii, dar şi pe termen lung, pentru că ei sunt doctoranzii noştri,
publicaţiile lor aduc beneficii şi universităţii noastre.
– În
altă ordine de idei, aţi organizat la începutul verii întâlnirea rectorilor
universităţilor de medicină şi farmacie din România. Ce rezultate concrete s-au
obţinut în urma acestei întâlniri?
– A fost o întâlnire mult mai largă decât
cea a rectorilor, întrucât, pentru prima dată, s-au întâlnit în acelaşi loc şi
în acelaşi interval de timp rectorii tuturor UMF-urilor din România – şi nu a
lipsit niciunul –, au fost decanii facultăţilor de medicină, ai facultăţilor de
medicină dentară, ai facultăţilor de farmacie, precum şi directorii generali
administrativi. Au fost reuniuni în comun, dar şi întâlniri pe secţiuni,
deoarece există probleme specifice şi noi mergem pe ideea că, la nivel de
politică instituţională şi academică, trebuie să avem cu toţii aceeaşi direcţie.
Mai mult decât atât, la întâlnire a fost prezent şi dl dr. Vasile Cepoi,
ministrul sănătăţii, deoarece există numeroase prevederi în Legea sănătăţii,
acum în dezbatere publică, care reglementează relaţia dintre universităţi şi
spitale. Rectorii şi decanii şi-au expus punctul de vedere, ministrul a fost
extrem de deschis şi multe dintre sugestiile noastre au fost luate în
considerare. În acest fel întâlnirea, organizată şi pentru că suntem la puţin
timp după finalizarea alegerilor universitare, a oferit posibilitatea ca
oamenii aleşi în funcţiile de conducere să se întâlnească, să se cunoască, să îşi
prezinte problemele sau ideile, iar cei mai tineri sau mai noi în funcţii să
înveţe de la cei cu mai multă experienţă. Aşadar, nu a fost o întâlnire festivă,
ci una cu un puternic caracter pragmatic.
– Aţi
discutat, cu această ocazie, şi detalii legate de organizarea rezidenţiatului
pe modelul descentralizat?
– Da, chiar în detaliu, şi am convenit cu ministrul
să rămână această formă de organizare descentralizată a rezidenţiatului, cel puţin
anul acesta, măcar la medicină, unde numărul de candidaţi este mai mare. Discuţia
destul de aprinsă a fost legată de bibliografia de rezidenţiat. Manualul actual
nu poate fi schimbat anul acesta, probabil nici anul viitor, deoarece este o
muncă extrem de delicată să faci o bibliografie pentru rezidenţiat acceptată de
toată lumea. Vă pot spune însă că, în curând, prorectorii didactici se vor
întâlni pentru a stabili împreună o strategie de concepere şi de scriere a unei
cărţi unice de rezidenţiat, ce va avea ca termen de finalizare o perioadă de
aproximativ doi ani. Noi credem că, în România, ar trebui să existe o carte de
rezidenţiat unică, scrisă unitar, fără detalii inutile, după un sistem
pragmatic, accesibilă tuturor şi care, măcar pe o perioadă de câţiva ani, să
reprezinte bibliografia de bază pentru rezidenţiat şi una dintre cărţile
utilizate de către studenţi la pregătirea examenului de licenţă.
– Credeţi
că în evoluţia procesului de intrare în rezidenţiat s-ar putea ajunge la un
moment dat şi la o variantă de admitere pe bază de interviu?
– Este o ipoteză tentantă. Noi nu trebuie să
inventăm roata, pentru că în alte locuri acest lucru se poartă. Dar România încă
este o ţară unde suspiciunea există la fiecare nivel. Sunt, fără îndoială,
avantaje pentru o admitere de tip interviu, dar, pe de altă parte, cu siguranţă,
cei care sunt direct implicaţi se vor împărţi în două tabere: cei selecţionaţi
vor intra în categoria celor care ar susţine un asemenea sistem, iar ceilalţi
ar găsi motive pentru a-l critica… S-ar putea, totuşi, să ajungem la această
variantă mai repede decât ne-am aştepta, deoarece, dacă ţinem cont de migraţia
extrem de mare a medicilor, imediat după absolvire, în afara ţării, va fi
foarte probabil să ne găsim în situaţia de a avea specialităţi unde să nu
existe suficienţi candidaţi. În acest context, vor trebui găsite alte soluţii,
una dintre ele putând să fie şi o astfel de admitere. În acest moment însă,
cred că este doar la nivel de posibilitate, nu de realitate care să poată fi
pusă în practică în viitorul apropiat.
Finalul conferinţei avea programată desfăşurarea
unei mese rotunde care să dezbată, în prezenţa conducătorilor de doctorat şi a
doctoranzilor, subiecte legate de organizarea şcolilor doctorale în universităţile
de medicină de la noi şi din alte ţări. Din păcate, aveam să constatăm că, la
ora anunţată, niciun participant nu sosise la locul anunţat pentru reuniune,
situaţie care ar trebui să ridice semne de întrebare şi să le dea de gândit
tuturor celor implicaţi…
