Nevoia de educaţie pentru sănătate este cu atât mai mare cu cât societatea românească suferă la capitolul acesta (analfabetism funcţional, abandon școlar, carenţe în discipline conexe cu sănătatea etc.). Toate aceste elemente cresc presiunea pe profesioniștii din domeniul medical, în contextul în care sectorul suferă și el din cauza lipsei de personal, nivelului mare al birocraţiei, asimetriei informaţionale mare între furnizorul de servicii și pacient și aparţinător etc.

        Activitatea privind educaţia pacientului și aparţinătorilor se regăsește și în standardele ANMCS, fiind corelată cu cele mai relevante aspecte de calitate:

• Standard privind comunicarea: Spitalul pune la dispoziţia publicului canale de comunicare variate; asigură materiale informative cu privire la educaţia sanitară și prevenţie; participă în partene­riat cu organizaţii de profil la educaţia pacienţilor/aparţinătorilor. Comunicarea personalului cu pacientul și aparţinătorii urmărește educarea lor în vederea implicării în luarea și respectarea deciziilor terapeutice;
• Standard privind siguranţa pacientului: Informarea și educarea pacientului și a aparţinătorilor contribuie la diminuarea riscurilor de cădere;
• Standard „Spitalul – prieten al copilului”: promovarea alăptării;
• Standard privind obţinerea con­simţământului informat.

Cea mai bună „școală”

        Având în vedere că educaţia și alfabetizarea pentru sănătate (ca etapă de iniţiere) trebuie să fie o responsabilitate legală, socială și morală a mai multor entităţi – cel puţin școală, familie, angajator –, apare o întrebare firească a personalului din spitale: de ce o presiune atât de mare pe noi?

        În spital se întrunesc mai multe condiţii care favorizează creșterea interesului pacientului pentru propria sănătate: acesta (i) ajunge la „ultimul nivel” al serviciilor medicale, unde vede și înţelege mai bine consecinţele unui stil de viaţă nesănătos sau al nerespectării unor recomandări medicale anterioare; trece din stadiul de necunoaștere/ ignoranţă/ negare („mie nu o să mi se întâmple niciodată”) la cel de conștientizare, iar de aici trebuie impulsionat să treacă la acţiune; (ii) pacienţii spitalizaţi sunt o „audienţă captivă”: le putem observa mai bine comportamentul și pot fi abordaţi în grup pentru sesiuni de informare și educare; (iii) familia/aparţinătorii pot fi și ei mai interesaţi și cooptaţi.

        La acestea se adaugă și faptul că spitalul și angajaţii săi ar trebui să aibă o cultură organizaţională care promovează sănătatea, așa cum au multe dintre spitalele din ţările cu sisteme de sănătate moderne. Printre elementele care demonstrează o astfel de cultură organizaţională se numără: personalul care recomandă un comportament sănătos respectă el însuși acel comportament; spitalul are programe/facilităţi pentru personal de stimulare a stilului de viaţă sănătos; personalul participă voluntar la campanii locale sau naţionale de promovare a sănătăţii; unitatea spitalicească colaborează îndeaproape cu organizaţii specializate în promovarea sănătăţii.

        Nu în ultimul rând, educaţia pentru sănătate este un serviciu (de sănătate) în sine, de care trebuie să beneficieze toţi pacienţii.