Doza de ficțiune: „Pauză” de Maria Magdalena Costea 

Doza de ficțiune: „Boala sărutului” de Isabela Brănescu 

Ce-a mai rămas de spus 

Mama stă în șezut pe pat, cu picioarele atârnând letargice la margine și strângând cu pumnii cearșafurile. Își ţine capul plecat și geme ceva ce nu pot să înţeleg. Mă așez în genunchi în faţa ei, o prind de umeri căutându-i privirea și îi spun: „Mama, hai, încearcă să te întinzi, te rog”. Își ridică încet ochii spre mine și îmi trebuie un forceps să îmi scot nodul din gât – nu am mai văzut niciodată o faţă gri. E întuneric în ochii ei, tot sângele a
plecat din obraji, de sub ochi, din buze, probabil fuge cu disperare din calea morfinei. E liniște în corpul ei și toată furia pare că i s-a adunat în orbite. 

Într-un univers paralel, în care mama nu e bolnavă de cancer în stadiul patru, cu metastaze la plămâni, esofag, colon și prin alte câteva părţi pe care nu mai are nimeni timp să le numere, dacă n-ar mirosi în cameră a urină, vomă și cărţi vechi pe care nu mai are cine să le șteargă de praf, aș contempla felul cinic în care coexistă răul și binele în morfină. Acest opioid, care îţi alină durerea și te rupe de viaţă în același timp, se pare că
a fost numit după Morfeus, zeul grec al viselor. Patetic, să visezi mai mult pentru că nu mai poţi trăi mai mult. 

De rușinea ochilor mamei, mă ridic din genunchi și întorc privirea. Nici nu știu exact de ce mi-e rușine, probabil că e o poveste lungă de spus la terapie, dar n-avem timp de asta acum. Picioarele i s-au umflat inuman, niște buturugi sugrumate și supravascularizate din care par că stau să plesnească în orice moment șiroaie de infecţie și suferinţă. „Mama, te rog din suflet, hai să încerci să îţi iei medicamentele.” Dă din cap spășită 
și încearcă să miște mâna dreaptă spre noptiera plină de capsule și
flacoane, dar se dezechilibrează și cade într-o parte. Zvâcnesc să o prind și rămânem așa, îmbrăţișate, pentru câteva secunde, eu cu mâinile pe la subraţele ei, încordată, și ea atârnând de-a valma, fără nicio intenţie. Îmi vine să plâng și îmi mușc obrajii ca să îmi distrag creierul de la lacrimi. 

„Mama, cred că trebuie să mergem la spital. Te las puţin aici și merg să pregătesc mașina”, îi spun încercând să nu mă holbez. Prin pielea crăpată de pe gambe a început să i se prelingă un lichid albicios. „Bine, mamă, hai”, îmi spune cumva dezinteresată, cu durere sau chiar n-are chef să mai facă niciun drum. Poate ambele, pentru că morfina e vicleană, nu îţi ia doar durerea, ci și o parte din puterea de luptă, odată cu ea. Îţi adoarme și boala, și simţurile. Nu mai poţi fără ea, dar nici nu vrei să trăiești cu ea. Ca o relaţie toxică. În zilele bune, parcă lasă totuși loc și de niște pace, puţină speranţă, un colţ de zâmbet. Cât să mai tragă și mama o gură de aer, să aibă destul oxigen ca să continue dansul, dă-i
cu chimio, dă-i cu radio, ras în cap, fiole, pastile, piureuri, perfuzii, plânsete, râsete și de la capăt, ea cu boala și eu cu ea. Ne antrenăm una pe alta pentru încă o zi și încă o zi de gradul patru. 

La ușa spitalului o las cu brancardierul, într-un scaun rulant, cu dosarul în poală, nu am voie să intru mai departe, din cauza procedurilor COVID. Dar nu mă pot întoarce nici la mașină. Așa că gravitez în jurul clădirii ca un satelit bezmetic, cu inima pumn. Oare așa orbecăie toți sateliții din univers când planeta mamă e bolnavă? 

Trec ore fără nicio veste. Timpul parcă mi se scurge prin vene și mă otrăvește câte un pic în fiecare minut. Încerc să pun întrebări la recepție, la camera de gardă, degeaba. „Nu știm, așteptați afară. Când o să știm ceva o să vă spunem, domnișoară, da? N-aveți ce cauta aici.” O dată, de două ori, de trei ori, de patru ori. Mai aștept un sfert de oră și o să încerc din nou, e ca la loto, mai multe bilete, mai multe șanse de câștig.

Mă chinui să îmi amintesc ce-am zis înainte să o ducă înăuntru. Pentru că sunt genul ăla de persoană care spune „O să fie bine” în loc de „Te iubesc. Sunt aici.” Problema e că, uneori, chiar nu o să fie bine. Uneori e greu și apoi e și mai greu și apoi nu mai e deloc. Și nu mai ai timp să spui ce contează, de fapt, la sfârșitul zilei. Dar cine mai știe ce cuvinte s-au spus, oricum, când morfina și-a făcut deja efectul? 

Pentru a participa la selecţie, puteţi trimite microficţiuni la adresa florentina@revistadepovestiri.ro. 

Autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea în Viața Medicală și pe site-ul www.viata-medicala.ro. 

Doza de ficțiune: „Linia unu” de Ioana Serota 

Doza de ficțiune: „Printre picături” de Ana-Maria Androne