În ultima perioadă, am citit mai multe articole care promovează reîntoarcerea medicilor în țară. Este minunat să încerci să faci bine în locurile natale și consider că această alegere este foarte bună. Însă, înainte de a ști cum să faci asta, e cazul să înveți. În situația aceasta se găsesc mulți dintre medicii rezidenți din țară: în stadiul de a acumula cunoștințe teoretice și practice. Pe lângă simplul contact cu o altă cultură, un stagiu în străinătate presupune exprimarea într-o limbă diferită, rezolvarea problemelor care apar inevitabil pe parcurs și dezvoltarea personală și profesională a viitorilor medici.

Pașii către un stagiu în străinătate

În momentul în care te-ai hotărât să efectuezi un stagiu în străinătate este necesar, în primul rând, să alegi țara în care vrei să profesezi. Poți căuta articole cu cele mai bune sisteme de sănătate din Europa și, în funcție de clasamentul respectiv și de cunoștințele tale lingvistice, să alegi unul dintre ele. Ulterior, este necesar să îți construiești un CV și o scrisoare de intenție.

Pasul următor ține de simpla căutare pe Google a adreselor de e-mail ale șefilor de secții din diferite spitale universitare. Odată găsite, poți începe să le trimiți câte un e-mail în care să atașezi CV-ul și scrisoarea ta de intenție. Pentru a fi sigur că scrisoarea ta este citită, o poți scrie și ca mesaj. În felul acesta, ești convins că persoana care deschide e-mailul va vedea motivul pentru care îți dorești să profesezi în clinica respectivă și o parte din experiența și abilitățile tale practice.

Răbdarea este esențială, pentru că în general e necesar să trimiți multe solicitări înainte de a primi un răspuns favorabil. Nu spun asta ca să descurajez, ci mai degrabă ca să anticipez posibila situație în care te vei afla când începi să trimiți e-mailuri de angajare. Unul dintre cele mai bune sfaturi pe care le-am primit a fost următorul: „Nu te opri până nu trimiți măcar 100”. Și îi sunt recunoscătoare medicului rezident care mi-a spus acest lucru (în prezent, medic specialist).

În plus, să nu te descurajeze răspunsurile negative – este totuși și acesta un răspuns. Asta înseamnă că cererile tale ajung unde trebuie. La un moment dat, după ce faci pașii menționați, vei primi un răspuns pozitiv. Cineva te va întreba când ești disponibil să dai un interviu (sau, eventual, să faci chiar o perioadă scurtă de practică într-un anumit spital). Din acest moment, toate lucrurile încep să se aranjeze.

Provocări din care ai de învățat

De aproximativ trei luni sunt medic rezident oftalmolog într-o clinică din Bruxelles. Voi descrie, în linii mari, experiența de aici, cu scopul de a răspunde neclarităților colegilor care doresc, la rândul lor, să aplice pentru un astfel de stagiu. Menționez că este posibil să nu fie lucruri general valabile, totul depinzând de țară și de spital. Încep prin a spune că e o provocare: schimbi mediul, înveți să te descurci pe cont propriu, schimbi echipa alături de care lucrezi și limba în care comunici. Există părți pozitive și negative în orice loc, în orice țară, dar experiența merită a fi trăită.

Țările din vest sunt, în general, mai dezvoltate, iar consultațiile din multe spitale se scriu într-un program pe calculator. Nu sunt foi de observație de completat. De aici rezultă mai mult timp (pentru a consulta, de exemplu, mai mulți pacienți/zi decât în țară). În plus, accesul la aparatura necesară investigațiilor suplimentare este facil.

În ceea ce privește programul, acesta este foarte bine pus la punct: consultațiile se programează telefonic sau prin e-mail. De această ordine se ocupă două secretare. Este adevărat că timpul de așteptare este destul de lung, în general de două-trei luni pentru adulți și până la șase luni pentru copii. Cum este normal, persoanele care vin în urgență sunt consultate în aceeași zi. Toate consultațiile se plătesc (50 de euro/persoană), însă asigurarea de sănătate le rambursează pacienților până la aproximativ 40 de euro.

Respectul față de ceilalți

Un alt lucru pe care îl apreciez aici este mentalitatea. Oamenii se respectă între ei, indiferent de „gradul” profesional: nu există ierarhie. Importantă e persoana. Șeful de clinică discută foarte frumos cu secretarele, cu ceilalți medici, cu medicii rezidenții, știind, în același timp, cum să le atragă atenția dacă sunt lucruri în dezordine. Atmosfera este, în general, degajată.

Există și momente de (eu)stres care ne fac să lucrăm cât se poate de bine și în ritm alert. Pacienții vin conform programării și ne străduim să nu îi lăsăm să aștepte foarte mult. Medicii rezidenți și tinerii, în general, sunt mult mai încrezători aici decât în România. Sunt respectați, părerea lor contează, nu le e teamă să întrebe, își exprimă punctul de vedere și, ce-i drept, nu sunt desconsiderați dacă nu au dreptate.

Legat de pauze, atât în Franța, cât și în Belgia, medicii (și nu numai) au pauză de masă la prânz pentru a-și reface bateriile și să reînceapă munca. Cred că este esențială pentru a avea o viață echilibrată. Acest lucru ne lipsește nouă. Sunt clinici în țară în care medicii rezidenți nu pot să facă o pauză până la ora 18, altele în care rezidenții pleacă la 22:30 din spital.

În țară, medicii lucrează și a doua zi după gardă. E inuman pentru un doctor care s-a trezit de cel puțin 2-3 ori într-o noapte, după o zi în care a văzut numai urgențe, să lucreze a doua zi și, cum se întâmplă frecvent, să și opereze. Toți medicii ar trebui să aibă o zi liberă după o gardă.

Practica este esențială

În ceea ce privește partea practică, am observat că doctorii sunt mai dispuși să acorde medicilor rezidenți responsabilități. Încep progresiv, de exemplu, cu efectuarea injecțiilor intravitreene, mâna a doua la operația de cataractă, angiofluorografie. Inițial explică și, ulterior, te lasă să faci procedura sub supraveghere. În Franța se întâmplă același lucru: în semestrul cinci de rezidențiat, adică în jumătatea a doua a anului trei, mulți rezidenți operează singuri cataracta. Acest lucru l-am văzut în timpul stagiului efectuat cu programul Erasmus+.

Tot în acea perioadă am întâlnit o colegă, medic rezident dermatolog în anul trei, care efectua un stagiu în Paris. Știa extraordinar de multă teorie, dar nu făcuse o mare parte din lucrurile practice pe care le efectuau, uneori, și studenții care făceau stagiul în respectiva clinică. Sfatul ei mi s-a părut de mare folos: „Voi fi aici doar pentru șase luni, așa că o să întreb tot ce nu știu, fără rușine. Și vă recomand și vouă să faceți la fel”.

Tot atunci ne-a sugerat, mie și colegei mele, să mergem cu stagii în străinătate în anii mici de rezidențiat, atunci când putem învăța cât mai multe lucruri, fără ca așteptările medicilor să fie foarte mari. Acest lucru aș vrea să îl recomand și eu.

Sunt mulți medici rezidenți care așteaptă să învețe mai mult înainte de a aplica pentru un stagiu în străinătate. Amânarea nu este o soluție. Decideți dacă doriți acest lucru și acționați. Orice experiență nouă este însoțită și de provocări, dar toate pot fi depășite și, per total, veți fi câștigători.