Doza de ficțiune: „Legănat” de Isabela Brănescu 

Doza de ficțiune: „Tremor esențial” de Ioana Serota 

Urme de creion chimic 

Mama spală geamurile. Înmoaie în apa rece o cârpă care a fost cândva tricoul preferat al lui taică-miu și se suie cu fundul pe pervaz, scoțându-și șerpește jumătate de corp pe fereastră ca să spele exteriorul geamului fix. Cârpa mototolită atinge sticla. Șiroaie de apă murdară se preling imediat, ca niște lacrimi plecate cu tot cu rimel: ferestra plânge sub mâna mamei și nu-i spune nimeni că e rușine. 

Mama e veșnic nervoasă și nemulțumită, dar sâmbăta, în ziua de curățenie, peste ea se pogoară un întuneric de nestrăbătut, eclipsând orice urmă de liniște: hai, scularea, mănâncă și tu ceva că nu poți să faci treabă pe stomacul gol, bagi aspiratorul peste tot, ștergi praful apoi, nu invers, că se pune la loc, hai, mai repede cu sendvișul ăla că te prinde prânzul, intri în vitrină, pe urmă, și vezi, poate nu mai ești proastă să mai ciobești ceva, strângi dup-aia covorul în mijloc și speli linoleul, nu, nu cu mopul, cu cârpa, direct, că se freacă mai bine, hai.

Înghit aspru ultima bucată de pâine și mă apuc de aspirat. Mâinile încep să-mi înghețe treptat, ca doi pui de pasăre picați din cuib într-o dimineață geroasă, și nu știu dacă e de la ferestrele deschise sau de la privirea sloi care mă supraveghează dincolo de geam. Muțenia buzelor ei e liniștea unui baraj de dinainte de ruptură și aștept revărsarea negurii de cuvinte. Opresc aspiratorul. 

— Ai terminat? 

Da, îi spun, dar tonul întrebării m-a făcut deja să pricep că nu. 

— Tu ești surdă, cred, sau toantă, una din două, sau doar tută și te doare-n cur de casa asta, asta numești tu terminat, în dorul lelii, așa, de ochii mei, păi nu ți-am zis, măi nesimțito, să strângi covorul în mijloc și să aspiri sub el, cine vrei să facă acolo, tata mare când s-o scula din morți, sau cine, ă?

Vorbele îmi vin peste față ca o ploaie acidă, se absorb în dermă, străpung țesuturi, intră în circuitul sanguin și încep să omoare încet eritrocitele, expir adânc și abia dacă mai pot trage vreun firișor de aer înapoi. Aerul e acum în aspirator și n-am acces la el până când sub covor nu e curat, curat. Termin de aspirat, încep să șterg praful, întâi pe rafturi, apoi în vitrină. Evit privirea mamei. 

Ea e ieșită pe geam trei sferturi, încearcă să ajungă la colțul din stânga sus al geamului cu cârpa, mâna cealaltă e prinsă de rama fixă, cu degetele lungi ca niște petale de caprifoi ancorate pe lemnul scorojit. Mâna Maicii Domnului susține trupul maică-mii întins peste o fereastră la etajul nouă și eu mă întreb dacă există Dumnezeu sau e totul o vrăjeală ca să-ți poți duce traiul banal cu stoicism în așteptarea unui rai unde nu sunt blocuri și nervi, unde cristalurile din sufragerie se sparg de prea multă întrebuințare, iar pe măsuța de cafea sunt firimituri de la vreun fursec cu stafide mâncat chiar acolo. Cârpa alunecă pe geam umezind praful Bucureștiului în infinituri groase, lăturoase, privirea mea se plimbă odată cu ea și se pierde în mișcarea rotunjită care desenează mereu altele și altele, cu cerul înnorat servind drept fundal monocrom. 

Îmi amintesc tricoul ăla. Mama îl spăla și-l călca, cuprinzând mai mult de-atât cu vorbele ei: „Îl spăl și-l calc, ce-i mai trebuie?”. Acum culoarea abia mai pâlpâie sub izineală, dar eu țin minte cât de bine se simțea pe obraz țesătura călduță și moale care mirosea a deodorant Derby și a fum de țigară, țin minte cum începeam să ronțăi năsturelul cusut chic pe marginea buzunarului de la piept și cum îmi strecuram mânuțele reci ca sub o păturică pe fiecare dintre mâneci. Tricoul acela de culoarea minei de creion chimic mă îmbrățișa strâns și-mi învelea copilăria cu promisiuni vesele și vii, care păreau să aibă sens în lumea de atunci. Mama încă spală tricoul după ce termină cu el, poate nici nu-și mai dă seama că a fost cândva mai mult decât o simplă cârpă. Îl spală și-l calcă și acum și îl pune laolaltă cu celelalte cârpe spălate și călcate, sortate pe categorii: pentru bibliotecă, pentru linoleum, pentru faianță, pentru chiuvetă, pentru sticlărie, pentru geamuri. Tricoul e pentru geamuri, ca și când ar ajuta-o tardiv să vadă mai bine afară.

Cârpa mi se agață de marginea ciobită a paharului de cristal ca de o amintire fericită. Termin de șters, închid vitrina și merg să pun apă în lighean. Evit privirea mamei. Înmoi un prosop vechi și rugos, mă așez pe vine și încep să frec linoleumul, clătesc prosopul, îl storc, frec în continuare. Linoleumul nostru e verde și imită mozaicul: modelul lui e cu pătrate mari compuse la rândul lor din șaizeci și patru de pătrățele mai mici care au în total opt nuanțe diferite de verde. Nu știam asta până acum trei ani, când mama urla sălbatic în bucătărie, vecinul de la opt bătea în țeavă și eu stăteam culcată pe jos în camera mea. Nările îmi înghețaseră din cauza curentului venit pe sub ușă, dar capul îmi atârna prea greu ca să mă ridic. Număram pătrățelele și încercam să îmi imaginez care dintre nuanțele de verde era a ochilor curvei pe care mama o blestema dincolo.

În noaptea aia s-a dus de trei sau de patru ori să încuie ușa și tot de atâtea ori să o descuie, și tot așa, vreme de trei săptămâni, a încuiat ușa de frică și a descuiat-o de speranță. Apoi s-a oprit brusc cu descuiatul, o auzeam doar cum mergea noaptea la baie și la întoarcere spre camera ei apăsa clanța cu putere, ca să mai verifice o dată că suntem în siguranță. Pe vremea aia nu realizam că yala aceea răsucită de trei ori ține, de fapt, lumea în siguranță de ea. Și a început, a început întâi singură, să scoată, să aranjeze, să sorteze, să împacheteze, să spele, să frece, să șteargă, să dezinfecteze. Și când credeam că e gata, o lua de la capăt ziua următoare, iarăși și iarăși. Pe urmă a copleșit-o oboseala și, la final, întunericul: dracii aliniați în creierul mamei, aprinzându-i privirea într-o dezlănțuire de ură îndreptată spre mine. Firimitura rămasă pe masă, peria curățată incomplet de păr, stropii de pe chiuvetă, ușile neînchise în clanță, scamele prinse de mătură, toate se strâng în mama sub formă de decibeli grei pe care îi revarsă pe mine la fel de firesc cum aruncă lăturile în veceu. 

Mâna mi se oprește brusc. Ochii mi se-mpiedică de-ai mamei. Genunchii coboară obedient pe linoleumul ud. Aștept. Mama privește spre mine, dar ochii ei focalizează o mizerie lipită pe geam, chiar în dreptul meu. O curăță repede cu unghia, apoi se vâră-n casă, aruncă spre lighenaș cârpa, apucă racleta și se cocoață înapoi. O urmăresc cu vederea periferică: se întinde telescopic ca să ajungă la păcătosul ăla de colț din stânga sus; racleta are mâner, dar trebuie ținută drept, ca să curețe bine zoaiele. Trage apăsat până jos, stropii de apă tulburie dispar, în loc rămâne sticla limpede ca un creier odihnit. Își priponește fundul mai bine, se mai întinde o dată, trage din nou cu putere de parcă vrea să ia pe marginea de silicon a racletei și luciul sticlei. Racleta nu mai are aceeași forță de alunecare și o aud cum se poticnește sacadat. Mama apasă și mai tare, fundul se lasă și mai mult în afară. Văd o boare de aer rece cum sărută ușor apa din lighenaș. Mă uit spre mama: îi tot vine peste față o șuviță răzvrătită ce s-a desprins din agrafe. Încearcă s-o dea deoparte ștergându-și fața de umărul drept, strivește racleta de geam, ridică vârful unui picior în aer. Vântul suflă șuvița înapoi pe față. O bucată de soare iese scurt din pâcla groasă de nori și se reflectă în geam, luminând o clipă fața mamei. Pleoapele i se închid din reflex, degetul mic îi scapă de pe rama ferestrei ca dintr-o menghină. Mâna dreaptă se încleștează cu disperare pe mânerul racletei, ochii mă privesc îngroziți printre firele de păr care flutură ca niște ațe ieșite din cârpe vechi, puse la uscat. 

Pământul se crapă drept, iar iadul obsesiv compulsiv se deschide, primind-o ordonat în sânul său. 

Începe ploaia.  

Pentru a participa la selecţie, puteţi trimite microficţiuni la adresa florentina@revistadepovestiri.ro. 

Autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea în Viața Medicală și pe site-ul www.viata-medicala.ro. 

Doza de ficțiune: „Timp” de Cristina Munteanu