A fost bine, chiar excepțional, scriau tromboanele și tonomatele de serviciu. Dar poate ar fi fost mai potrivit ca stagiunea să fie deschisă cu o piesă scrisă de un dramaturg român în viață, așa cum i-ar sta bine, la urma urmei, unui teatru care poartă titulatura de Național și care este stipendiat din banii contribuabililor români. Sau cu o deschidere concomitentă, în două săli, cu o piesă străină și cu una românească. Nu se poate la infinit tot cu „Preșu’” de Băieșu și cu o piesă găsită într-un taxi de directorul teatrului. Naționalul are cinci săli și aproximativ 80 de actori angajați!

„Neguțătorul din Veneția”, a patra piesă cu subiect venețian a titanului din Stratford, în afara faptului că aduce pe scenă o lume dispărută de secole, e o piesă cu un rol care a prilejuit excelente interpretări unor actori celebri: Constantin Nottara, Ion Brezeanu, Ernesto Rossi, Ermete Novelli, Lawrence Olivier, dintre cei de demult, și Dan Condurache, Constantin Dinulescu, Horațiu Mălăele, din timpurile mai apropiate de noi.

Dar „Neguțătorul din Veneția” târăște după ea și multe „probleme” grele. E cumva o piesă antisemită? Cei doi bărbați din piesă, Antonio și Bassanio, au cumva înclinații homosexuale? Cealaltă eroină, Portia, e și ea o bisexuală care se simte mai bine în prezența femeilor sau e doar o tânără ciudată cu frică de măritiș, care se baricadează la umbra unui testament incomod lăsat de tatăl ei cu limbă de moarte?

Sunt doar câteva dintre întrebările frecvente ale unor exegeți în materie de Shakespeare. Pentru a scăpa de oprobriul anisemitismului latent al piesei, unele teatre au folosit adaptări, cum ar fi, de exemplu, Teatrul Evreiesc în 2000 (varianta Wesker) sau, de curând, Teatrul de Comedie (varianta Gareth Armstrong).

Spectacolul regizat de bulgarul Alexander Morfov, aflat la a patra colaborare cu TNB, după „Vizita bătrânei Doamne”, „Furtuna”, „No man's land”, împreună cu interpretul principal Ion Caramitru (în rolul lui Shylock), fuge deliberat de mai toate problemele ridicate de un text considerat iconoclast și reușește, printr-un adevărat tur de forță, să construiască un spectacol limpede, coerent, chiar luminos, fără exagerări, fără stridențe, despre o lume destul de crâncenă, evident dispărută, dar ale cărei sechele încă mai există.

Reușește aceste lucruri chiar dacă a fost nevoit să-i îmbrace pe actori în haine moderne și să opereze mai multe tăieturi, mai multe „croșete” și eliminări de text – precum celebra scenă dintre Launcelot Gobbo și tatăl său.

Montarea se apropie pe nesimțite, poate fără voie, de specia destul de rară astăzi, mult hulită de unii, a așa-zisului spectacol cu teză: religia creștină e mai bună, mai umană, mai blândă – excluzând din interiorul său ideologic răzbunarea – decât religia mozaică, pentru că, nu-i așa, toată lumea o știe, creștinismul propăvăduiește iertarea, iar sentința tribunalului îl iartă, îl absolvă pe Shylock de orice pedeapsă.

Ceilalți actori în rolurile principale se străduiesc și ei să dea o imagine credibilă unei povești doar aparent antedeluviene. Multe felicitări echipei de spectatori, foarte prezentă cu o scenă aplaudată de public, specifică realităților românești, poate și celor bulgare, când Shylock vine la tribunal și este primit cu „huo”.

Totuși, ca o neconcordanță specifică adaptărilor grăbite, tarate de vreme, amintesc că în interiorul spectacolului se vorbește pe larg despre corăbii, camătă, ducați, deși personajele sunt îmbrăcate în costume moderne (traducere: Dragoș Protopopescu, versiune scenică: Alexandru Morfov).

Ion Caramitru poate să treacă rolul în CV-ul personal ca o realizare modestă după inconsistentul Prospero, Shylock al său având foarte puțin din extrem de complexa figură a personajului, care vine din străfundurile neguroase ale intoleranței umane și ale poftei absurde de răzbunare, un personaj mult mai complex decât Hagi Tudose sau Harpagon, alți avari celebri.

Trebuie să recunoaștem că se revanșează și el, și regizorul, cântând impresionant la sfârșitul actului al doilea un Kadis clasic, marcând durerea pe care o simte pentru pierderea fiicei sale, care, prin părăsirea casei părintești fără învoirea lui, pentru el a murit.

Aș vrea să-l felicit pe cel care a alcătuit programul de sală pentru faptul că nu a găsit de cuviință să menționeze niciun nume de actor român interpret al rolului lui Shylock. În schimb, sunt menționați toți cei șase directori ai teatrului. Încolo, numai și numai... felicitări.