Profesionalizarea psihiatriei românești cuprinde ultimul deceniu al secolului al XIX-lea și primele două decenii ale secolului al XX-lea. Această perioadă se caracterizează prin efortul de ridicare a psihiatriei românești la nivelul mondial al specialităţii, precum și prin participarea activă a psihiatrilor români la mișcarea știinţifică de specialitate a vremii. Printre principalele evenimente care jalonează perioada de profesionalizare a psihiatriei românești putem menţiona: legiferarea (în 1892) construirii a două spitale moderne de psihiatrie – la București și la Iași; întemeierea învăţământului superior de specialitate la București, mai întâi în asociere cu cel de medicină legală (1893) și apoi instituţionalizat ca o catedră independentă (1897) condusă de profesorul Alexandru Sutzu (până în 1909), apoi de Alexandru Obregia. La Iași, după o perioadă de cursuri libere neremunerate, ţinute de Alexandru Brăescu și Panait Zosin, în 1912, învăţământul de psihiatrie și neurologie este preluat de Constantin I. Parhon, care a asigurat la Spitalul Socola dezvoltarea unei școli psihiatrice de prestigiu.

Prof. dr. Alexandru Obregia s-a născut la Iași, la 20 iulie 1860. Ca student, reușește primul la concursul de externat și internat (înfiinţate recent de Eforia Spitalelor Civile), devenind preparator și, ulterior, asistent la Institutul de Fiziologie al profesorului Alexandru N. Vitzu. Ca student, devine președinte al Societăţii Studenţilor în Medicină. În 1888 își susţine teza de doctorat: „Studiu experimental asupra centrilor corticali motori și vizuali”. A lucrat în Clinica de psihiatrie a lui Carl Friedrich Otto Westphal (1833-1890) de la Berlin, unde se perfecţionează în acest domeniu.
 

Tot la Berlin, cu profesorul Hermann Munk (1839-1912), a aprofundat cercetările asupra localizărilor cerebrale, iar alături de neurologul Martin Bernhardt (1844-1915) s-a familiarizat cu electrodiagnoza și electroterapia. Cu Emanuel Mendel (1839-1907) a studiat aspectele legale ale psihiatriei cu aplicaţii judiciare și 
medico-legale. În cursul studiilor din Germania, Obregia a lucrat cu Wilhelm Wundt (1832-1920), marele psiholog, fiziolog, lingvist și filosof.
 

La Paris, în 1890-1891, a fost asistentul lui Valentin Magnan (1835-1916), iar la clinica de boli nervoase de la Salpêtrière a interacţionat cu Jean-Martin Charcot (1825-1893). De asemenea, a lucrat cu Jules Dejerine, Gilbert Ballet și Pierre Marie. În august 1890, a participat alături de Gheorghe Marinescu, ca delegat al revistei Spitalul, la Congresul Internaţional de Medicină de la Berlin. După întoarcerea în România, a ocupat funcţia de medic primar la Spitalul Mărcuţa în 1893 și ajunge profesor de Psihiatrie la Facultatea de Medicină din București în 1909, funcţii pe care le va deţine până la pensionarea sa, în 1934. Între 1894 și 1909 a condus Catedra de  Histologie.

Conectarea la reperele europene
 

Activitatea clinică, didactică și știinţifică a lui Al. Obregia și a școlii sale de la Spitalul Mărcuţa, urmată de construirea Spitalului Central din București (care se va inaugura în 1923), fondarea, în 1906, a primei societăţi știinţifice de specialitate, sub președinţia deja decanului de vârstă de atunci al psihiatriei românești, profesorul Alexandru Sutzu (1837-1919), sunt alte repere importante ale psihiatriei românești. Societatea Română de Neurologie și  Psihiatrie își propunea ca scop dezvoltarea neurologiei și psihiatriei, dar și a disciplinelor conexe – precum psihologia, antropologia, antropologia criminală, sociologia. Societatea, la înfiinţare, s-a numit Societatea de Neuropatologie și Psihiatrie. 

Opera începută de Al. Sutzu a fost continuată la București de Alexandru Obregia (1860-1937). Acesta rămâne personalitatea care marchează incontestabil conectarea psihiatriei românești la reperele europene. Un adevărat ctitor al psihiatriei știinţifice din ţara noastră, contribuţiile sale acoperă domeniul știinţific, didactic universitar, instituţional administrativ și  legislativ de la noi.

Primele metode experimentale
 

În cei aproape 25 de ani cât a funcţionat ca titular al Catedrei de Psihiatrie din București (1910-1934), Al. Obregia și-a adus o contribuţie de seamă atât la organizarea predării psihiatriei, cât și la organizarea modernă a asistenţei bolnavilor psihici. A lărgit mult orizontul psihiatriei românești, introducând metode perfecţionate de diagnostic și tratament, orientând psihiatria spre concepţia anatomică și biologică. Este, de asemenea, cunoscut pentru introducerea metodei anatomo-clinice și a metodelor experimentale în domeniul psihiatriei. Adept al principiilor și al nosologiei kraepeliniene, Al. Obregia contribuie la introducerea sistematicii bolilor psihice în ţara noastră. Tot el este acela care delimitează în psihiatria de la noi ciclofrenia (schizofrenia).
 

Printre cercetările sale trebuie menţionate studiile anatomo-clinice din PGP (leziunile simpaticului din sifilisul terţiar, 1895), pelagra, paranoia (1899), alcoolismul cronic, anatomia patologică în demenţa precoce (1906). A pus bazele metodei incluziunii cu celoidină din histologie. În anul 1908, el introduce în practica de specialitate puncţia suboccipitală, care poate fi considerată drept cea mai originală descoperire a sa. Tehnica aceasta îl leagă de profesorul Thoma Ionescu în rahianestezia regiunilor superioare ale coloanei vertebrale. A publicat cursuri universitare de histologie (1908) și psihiatrie (1916). Ca titular al Catedrei de Psihiatrie, a avut elevi și șefi de clinică eminenţi, precum C.I. Parhon, C.I. Urechia, P. Tomescu, A. Popea, A. Pitulescu, Gr. Odobescu, M. Bruteanu, A. Dimolescu, Tr. Demetrescu.

Un secol de la întemeierea spitalului
 

Opera capitală instituţională a lui Al. Obregia este întemeierea Spitalului Central de Boli Nervoase și Mintale de la București, o structură pavilionară, unică la vremea ei, creată sub directa lui supraveghere, după concepţiile sale. Deși finanţarea construcţiei ospiciului de alienaţi de la București fusese legiferată încă din 2 iunie 1892, Al. Obregia reușește abia în 1906 să obţină votarea legii pentru construirea spitalului, iar construcţia propriu-zisă începe în 1908. Lipsa fondurilor a determinat întreruperea lucrărilor de construcţie în anul 1911. Lucrările de amenajare și dotare au fost și ele temporizate pe toată durata Primului Război Mondial, fiind reluate abia în 1921. Început în 1906, pe când Al. Obregia era director general al Serviciului Sanitar, spitalul a fost terminat și a devenit funcţional sub direcţia sa acum 100 de ani, în 1923.

Alte contribuţii în Sănătate
 

În perioadele 1899-1901 și 1905-1906, Al. Obregia a fost director general al Serviciului Sanitar al ţării, funcţie prin care a contribuit din plin la înfiinţarea și dezvoltarea reţelei sanitare din România. În 1900, la expoziţia de la Paris, Serviciului Sanitar Român, organizat de Obregia, i s-a decernat Marea Diplomă de Onoare; în același an a lansat planul de construire a 32 de spitale, câte unul pentru fiecare judeţ. 

A creat și un fond de asistenţă sanitară pe lângă Loteria de Stat, precum și un „fond de epidemii” destinat combaterii acestora (1900-1901). S-a implicat în combaterea sifilisului și a alcoolismului, a luat parte activă în 1913, alături de Ion Cantacuzino, la campaniile de stăvilire a epidemiei de holeră. În 1919 a fost publicat volumul „Lucrările laboratorului și clinicei bolilor mintale”, în care sunt reunite materialele strânse timp de peste trei ani ale lui Al. Obregia, C.I. Urechia, Dem. Paulian și A. Popea.