CARTE DE VIZITĂ 

DR. ANIS ENAYATI este medic rezident Psihiatrie. Face voluntariat într-o clinică privată și este interesat de strategiile de harm reduction și de efectele terapeutice ale psihedelicelor. 

Cum v-a venit ideea deschiderii unui nou centru de tratare a adicțiilor?

Simt că există un vid în țara noastră în această privință, iar necesitatea este imensă. Teoretic, avem asemenea centre, dar mie mi se pare că lipsește nucleul tratamentului adicției. Adicția e o căutare de a te conecta, în principiu: e căutarea celui suferind de adicție în substanțe, în jocuri de noroc, în sex, în mâncare, alcool, droguri, orice ar fi. Este căutarea unei experiențe spirituale, a reconectării cu sinele. Problema noastră curentă e că suntem o societate foarte deconectată, în general, iar sentimentele de comunitate, de apartenență, de utilitate, de speranță că va fi mai bine nu se exprimă în multe direcții.

Însă omul cu adicții are nevoie de o comunitate. Vrea să simtă că aparține, că poate să contribuie într-un fel, că este acceptat și iubit de cei din jur. Să nu uităm că oamenii cu adicții nu sunt doar „drogații ăia”. Sunt și cei care-și distrug viața ducându-se la muncă de dimineața până seara, și cei care sunt obsedați de politică sau de mers la sală. Tot „drogați” sunt...

Dependenții au nevoie de un mediu de siguranță

Unde ați putea să ajutați concret?

Vrem să creăm un mediu de siguranță, în care să poți să vii, să stai să te deconectezi de felul în care trăiești de obicei, de presiunea care este în jurul tău, să te rupi de așteptările pe care le au alții de la tine, de felul în care ai fost obișnuit să faci lucrurile. Stai o perioadă inițială, în faza acută, îți faci sevrajul într-un loc cu oameni care să te susțină în proces, astfel ca mintea ta să nu se mai ducă fără control spre comportamentul adictiv. Între timp, pacienții vor participa la grupuri de terapie, ședinte cu psihiatrul, cu psihoterapeutul, ar face sport, yoga, ar participa la grupuri de meditație, ar desfășura activități de muncă manuală. Odată ce ies din faza aceasta de sevraj, vor avea un program mai structurat, disciplinat, vor fi mai angajați în activități și se vor conecta mai bine cu realitatea „brută”. 

Ce urmează după acest „detox”?

Urmează faza de readaptare socială: pleci acasă, stai o săptămână. Te întorci la centru, mai stai două săptămâni. Te întorci acasă, stai o lună. Și prelungim perioada de stat acasă, scurtăm perioada în centru, iar ulterior ești reintegrat social, având un mediu în care poți să te descurci, fără să mai ai comportament adictiv.

Ceea ce vrem noi să facem este să schimbăm opțiunile de tratare a adicției. În prezent, acestea sunt: ambulatoriu sau la spital. Ambulatoriul nu e suficient pentru că, dacă intensitatea adicției este mare, nu vei putea să te controlezi nici cu cea mai bună terapie din lume. La un spital, în prezent, parcurgi doar faza de sevraj, iar apoi te duci acasă, unde nu s-a schimbat absolut nimic. Acasă e tot acasă, prietenii tăi sunt tot prietenii tăi, ăia cu care bei sunt tot ăia cu care bei, ăia cu care joci jocuri de noroc sunt tot ăia, tu ești același om. Singura diferență este că nu mai ai substanța în corp. Te întorci și revin cravingurile, care sunt la o intensitate maximă fix atunci! Este și momentul în care se întâmplă supradozele foarte des.

De fapt, trebuie să-ți schimbi felul de a trăi. Fără asta n-o să se întâmple nimic, pentru că dependența e din interior și doar din interior! La fel e și cu faza de reintegrare socială. Încet, încet, trebuie să-ți restructurezi grupul de prieteni. Trebuie să vezi cine te susține cu adevărat și cine te trage înapoi.

Model european adaptat la particularitățile din România

Cu cine veți colabora în acest proiect?

În principiu, cu clinica Color Mind, care este o clinică specializată în adicții. Este a medicului Gabriel Cicu. Mai avem și alte parteneriate în discuție.

Este un model deja existent în străinătate sau încercați să creați un program original?

E modelul „standard” european, ca să zic așa, pentru că nici în Europa nu există multe centre de referință bune. Eu am mers la unul și am văzut procedurile, am stat o perioadă să lucrez acolo. Este vorba despre CITA (Centro de Investigación y Tratamiento de Adicciones, din Barcelona). Și mai este un altul, cu care am unele tangențe. Din aceste locuri ne-am inspirat. Cultural, oamenii diferă foarte mult de la un loc la altul, așa că ne adaptăm. Știm că grupurile clar funcționează! Terapiile individuale – clar! Psihiatria – evident. Sportul, yoga, meditația – astea se cam știu. Peste care va veni felul în care vom lucra noi, adaptat la țara noastră. 

Unde va funcționa centrul și când va fi gata?

Este o investiție greenfield, vrem să construim totul de la zero, iar clădirea va fi ridicată în apropierea Bucureștiului. Sperăm ca în februarie 2026 să deschidem porțile.

Adicția presupune recăderi

Ați luat în calcul cum veți proceda cu cei care au recăderi?

Cu alte cuvinte... cam toți? E ridicol să credem că vine cineva, se tratează și aia a fost, nu mai pune gura pe nimic, nu mai atinge nimic toată viața! Ar însemna să spun că este o altă boală decât este, pentru că adicția presupune recăderi. E foare frumos când cineva se tratează și nu mai recade niciodată, dar asta nu este o boală care să se vindece. Este o boală care se poate ține sub control în niște limite sănătoase. Cu recăderi care apar obligatoriu, fie că vorbim de două zile sau o infinitate de timp.

Standardul de succes în adicții este reprezentat de perioada în care pacientul este implicat activ în tratament. Nu ne luăm după cât de des are recăderi sau cât de mult consumă ceva. Dacă cineva a avut cancer și s-a tratat, dar apoi apare o recădere după 5 ani, nu-l învinovățește nimeni pe pacient că nu-și dorește să fie sănătos. Recăderea înseamnă că asta este forma pe care a luat-o acum boala și ne ocupăm de ea așa cum e. 

Cum credeți că va arăta tratamentul pentru adicții în România peste 5 sau 10 ani?

Speranța mea este ca, în primul rând, să ajungem într-un punct de stigmatizare mult mai redus. Astfel am sta mult mai bine, pentru că stigma este ceva care pătrunde atât de profund! Până și ca profesioniști, care suntem antrenați și care nu ar trebui să judecăm acest tip de comportament, ne surprindem destul de des făcând fix asta.

Mai sper că vor exista mai multe informații clare, obiective despre ce înseamnă adicția și de unde vine, încotro se duce, ce fel de ajutor au nevoie oamenii. Dacă ar exista mai multe centre, m-aș bucura și mai mult. Dacă ar exista mai mulți terapeuți și psihiatri, specializați pe acest domeniu, m-aș bucura. Să existe mai mult ajutor social, pentru că, de multe ori, oamenii cu dependențe au și probleme economice. N-avem nevoie de niciun fel de pastilă sau tratament avangardist. Trebuie să-i vedem pe ei ca oameni, și pe noi la fel. Să avem răbdare și înțelegere, să nu-i judecăm greșit pe cei care trec prin proces. Să nu-i comparăm, să nu avem așteptări ca oamenii să arate sau să fie într-un fel anume. Să oferim doar iubire și acceptare.

Ce mesaj le transmiteți persoanelor care se confruntă cu o adicție? Dar familiilor lor?

Să aibă încredere că îi iubim și că vrem să le fie bine. Ne dedicăm timpul zi de zi acestui scop. Fără asta, nu am avea ce face. Activitatea noastră este dorința de bine și iubire.   

Standardul de succes în adicții este reprezentat de perioada în care pacientul este implicat activ în tratament. Nu ne luăm după cât de des are recăderi sau cât de mult consumă ceva.