Volumul de informaţii în medicină crește foarte rapid. Prin anul 1950 era nevoie de 50 de ani ca volumul de informaţii medicale să se dubleze. După 30 de ani s-a ajuns la un interval de numai șapte ani pentru dublarea cunoștinţelor. După alţi 30 de ani timpul necesar pentru dublarea volumul de cunoștinţe medicale a ajuns la trei ani și jumătate*. Trecând de limita anului 2020, se apreciază că informaţia medicală se dublează ca volum în doar două-trei luni. Stomatologia nu face excepţie de la acest trend.

Este unanim acceptat că pregătirea profesională a unui tânăr medic este rapid perimată și, ca urmare, este necesar ca fiecare medic să urmeze un program de educaţie medicală continuă. Aceasta este cuantificată, evaluată și recunoscută conform unor proceduri bine stabilite. Atestarea periodică a educaţiei medicale continue se află în sarcina asociaţiilor profesionale de drept public și este materializată în vize anuale. Vize care consemnează educaţia medicală continuă strict sub aspect cantitativ, fără vreo corelare cu calitatea reală a perfecţionării și cu necesitatea efectivă la locul de muncă a temelor studiate.

Putem crede cu convingere că medicii sunt mereu bine pregătiţi și cu informaţiile medicale de specialitate actualizate. Dar pe piaţa de difuzare a informaţiilor medicale este o concurenţă comercială acerbă, în care deţinătorii de resurse materiale au întotdeauna câștig de cauză. Acești deţinători de resurse materiale sunt producătorii și vânzătorii de medicamente, de materiale consumabile, de aparate și instrumente medicale. Pe de altă parte, sănătatea publică poate fi oricând confruntată cu situaţii noi și imprevizibile, care surprind întregul sistem de servicii medicale nepregătit, implicit pe medici. Pandemia cu noul coronavirus este un exemplu elocvent.

Medicul se află la confruntarea a trei factori determinanţi care nu prea sunt concordanţi: cunoștinţele dobândite în facultate, informaţiile eclectice venite prin educaţie medicală continuă și actele normative obligatorii care se pretind fundamentate știinţific și justificate. Este greu pentru orice medic să își asume responsabilitatea actului medical în acest context. Oare să dea curs celor învăţate de la profesorii din universitate? Să dea crezare informaţiilor livrate de firmele medicale? Să aplice ceea ce găsește în articole știinţifice sau în cursuri ori să aplice fără nicio rezervă prevederile unor acte normative elaborate de oportunitate, și nu întotdeauna fundamentate știinţific și fezabile?

Aplicabilitatea informaţiilor

De fapt, rămâne în discuţie o dilemă: ce și câte cunoștinţe medicale posedă medicul și câte sau care dintre cunoștinţele medicale sunt valorificate și puse în aplicare la pacient? În practica medicală sunt trei aspecte majore în abordarea pacientului: prevenirea bolilor, diagnosticul corect și tratamentul adecvat.

În medicina dentară lucrurile se configurează într-un mod aparte. Caracterul liberal al practicii profesionale, lipsa cronică de interes și de implicare a statului pentru prevenţie și sustenabilitatea extrem de redusă a îngrijirilor medicale stomatologice în sistemul public de asigurări sociale de sănătate conduc la un mod aparte de furnizare a serviciilor stomatologice.

Prevenţia este extrem de redusă și se aplică exclusiv individual, nu în colectivităţi, cum ar fi normal. Diagnosticul este esenţial, la fel ca pentru oricare altă specialitate medicală. Dar este adesea costisitor și nu se vinde prea bine pe piaţa liberalizată a serviciilor medicale stomatologice. Tratamentele sunt cele vizate de pacient, cu preponderenţă sub aspect estetic și al costurilor, iar pentru medicul stomatolog tratamentele sunt principala sursă de câștig. Este de înţeles de ce discuţiile dintre pacient și medicul stomatolog încep și se termină cu tratamentul.

Ce surse accesează medicul

De fapt, procesul de informare în medicină este acum diferit. Nici nu este nevoie ca medicul să știe, să memoreze date nenumărate. El trebuie să poată accesa informaţiile necesare în timp real. În plus, avem acum procedurile care uniformizează intervenţiile medicale în detrimentul raţionamentului medical al medicului. În acest context este de înţeles de ce sunt atât de frecvente diagnosticele greșite. Plecând de la un diagnostic incorect, se ajunge la un tratament care nu este cel mai adecvat. Apar astfel prejudiciile și nemulţumirile pacienţilor. Ce poate face un medic stomatolog în astfel de situaţii?

Responsabilitatea majoră și totală a medicului pentru diag­nosticul de la care pleacă planul de tratament trebuie să fie menţinută la cote maxime în mod conștient și în permanenţă. Elaborarea planului de tratament și punerea lui în aplicare trebuie să fie în interesul medical al pacientului. Aplicarea cu orice preţ a unor cunoștinţe dobândite la cursuri, conferinţe sau iniţierile în tehnologii noi încă puţin aplicate nu trebuie să fie folosită cu insistenţă, dacă acestea nu sunt potrivite pacientului în cauză.

Un studiu la nivel mondial realizat de Elsevier în 2018 a arătat că mulţi medici caută și accesează răspunsuri pe PubMed (56%) și pe Google (48%) sau găsesc informaţii pe Wikipedia, surse care nu sunt potrivite pentru o medicină bazată pe dovezi. Și mai grav este că multă informaţie este preluată de pe mediile de socializare, unde sunt difuzate păreri transformate în axiome.

Pandemia recentă și vaccinarea sunt relevante în acest sens. Dar sunt teme fierbinţi și în practica medicală stomatologică, cum ar fi implanturile dentare și reabilitările protetice în termene nerealiste, de 24 de ore. Apare astfel un element important în această ecuaţie: discernământul medicului stomatolog în selectarea formelor potrivite de educaţie medicală continuă și a temelor abordate.

Calitatea actului medical depinde mai mult de modul responsabil în care medicul își folosește cunoștinţele dobândite prin formele de educaţie medicală continuă decât de cantitatea și diversitatea acestora.