Suntem într-o perioadă dificilă, generată de multiple realităţi ale societăţii românești. Inflaţia a golit buzunarele românilor. Războiul de la graniţă distruge moralul și crește anxietatea celor slabi de înger. Seismele repetitive din Turcia, dar și noua falie de la Târgu Jiu nasc multiple întrebări în legătură cu viitorul fiecăruia.

        În acest timp, Colegiul Medicilor face eforturi pentru protejarea corpului medical de agresivitatea crescută a pacienţilor și pentru redefinirea criteriilor de malpraxis, iar spitalele caută să acopere cheltuielile în creștere cauzate de scumpirea energiei poluante.

        Ca și când nu ar fi de ajuns, mai izbucnesc și scandaluri cu medici culpabili, izvor nesfârșit de „talk show-uri”, uitându-se că avem un alt subiect total neglijat – potenţialul pacientului român și modul în care el percepe serviciile medicale oferite.

        Nu aș fi abordat acest subiect dacă una dintre colaboratoarele de pe secţie nu mi-ar fi povestit despre un pacient pe care l-a avut în grijă. Omul era un marginalizat social, cu un cancer pulmonar, căruia, după investigaţiile adecvate, a încercat să-i explice în detaliu boala, perspectivele, terapia. La fiecare frază pe care o pronunţa, răspunsul invariabil al bolnavului era: „Adevărat?!”. Am realizat doar prin acest răspuns că dialogul era monolog. Oare de câte ori nu se repetă acest scenariu?

        Se vorbește despre lipsa de educaţie a noilor generaţii, despre rata crescută de abandon școlar, despre modul în care bolnavii sunt (ne)trataţi de medici sau despre lipsa de atenţie a personalului medical. Reclamaţia pacientului sperie, aduce controale la toate nivelurile, dar când personalul medical are plângeri reale legate de comportamentul abuziv al bolnavilor și al aparţinătorilor, cine le ia în considerare?

Împotriva celor care vor să ajute

        Nu demult am avut în secţie doi pacienţi oarecum asemănători, iar legea seriilor a făcut ca amândoi să ajungă în același salon. Dialogul cu ei era fragmentat de reacţiile lor agresive. O agresivitate manifestată faţă de tot ce însemna personal medical. Amândoi erau cazuri sociale. Salonul, mult peste condiţiile de acasă, nu le convenea, chiar dacă din punct de vedere locativ, igiena era corespunzătoare. Unul dintre ei, deși avea o boală respiratorie invalidantă, fuma în salon și jignea tot personalul. În plus, urina ostentativ în pat.

Celălalt, deși avea un BPOC sever cu insuficienţă respiratorie importantă, dependent de oxigen, deși realiza gravitatea situaţiei, ceruse anterior o externare de pe altă secţie de la noi. A mers acasă, unde aparţinătorii nu au vrut să-l primească. Atunci s-a reîntors la spitalul de unde nimeni nu l-a externat disciplinar pentru comportament și limbaj, în ciuda a ceea ce făcea, deoarece s-a ţinut cont de starea lui. Ce a făcut pacientul? A reluat imprecaţiile verbale și agresivitatea.

        În plus, la încercarea de a i se face investigaţii necesare a recurs la înjurături, neratând nimic din bogatul caleidoscop al naţiunii noastre. De unde atâta răutate? Omul nu avea nicio problemă psihică. Era însă înverșunat împotriva unui sistem de care de fapt depindea.

Grobianismul, un efect al lipsei de educaţie?

        Oare cât va trebui să mai tolerăm acest limbaj suburban al unor pacienţi needucaţi? Această tendinţă de a minimaliza eforturile serioase pe care le facem ca să diagnosticăm în timp util, uneori contracronometru, cazuri care vin în ultimul moment la spital și de la care ulterior rudele așteaptă minuni. Nu este un deficit de educaţie medicală? Comportamentul lor nu este cumva legat de lipsa unei educaţii solide pe care ar fi trebuit să o primească la școală sau în familie?

       Iar lucrurile nu se opresc aici. Avem și un alt fel de analfabetism, poate funcţional, reprezentat de categoria de aparţinători care vin cu bolnavi cu cancere pulmonare de stadiul patru și care, deși primesc explicaţii suficiente, în detaliu, de la toată echipa care asistă bolnavul, revin la infinit cu aceleași întrebări. Asta, după ce, aparent, înţeleg cât de gravă este situaţia, reluându-se expunerile contextului de instalare a bolii, de exprimare a ei într-o fază tardivă, dar cu o altă amplitudine simptomatică la o nouă internare. Iar indecizia lor legată de momentul critic (decizia de a intuba un pacient în fază terminală) se transformă ulterior într-un motiv de reclamaţie. Este un alt mod de a ne transplanta forţat ideea de medicină defensivă.

Realitatea rușinoasă

        În prezent, analfabetismul funcţional este o realitate în România, dacă mă uit la rezultatele ultimului studiu naţional de literaţie realizat de Platforma Digitală pentru Îmbunătăţirea Performanţelor Şcolare (BRIO). Patru din zece elevi (42%) din ţara noastră nu pot interpreta o informaţie și nu pot avea propriile idei.  Se face mult caz de jurământul lui Hipocrate, de obligaţiile și îndatoririle medicului, dar dacă atâţia nu știu și nu înţeleg ceea ce citesc, s-ar putea ca efortul de a transmite o informaţie medicală personalizată să le depășească și mai mult capacitatea de percepţie. Astfel, s-ar putea ca încercarea de a-i proteja de o boală să nu aibă niciun succes.

Este, de fapt, un efect al absenţei sau insuficienţei fondurilor pentru programe preventive, care au și veleităţi educaţionale. Dar și al absenteismului școlar din copilărie, al vieţuirii într-un mediu sărac, cu familii fără părinţi, al creării ulterioare, în viaţa adultă, a unor cercuri vicioase, condimentate cu alcool, droguri, fumat, deprofesionalizare etc.

        E interesant că se caută rezolvarea acestor probleme la spital, unde pacienţii ajung în ultimul moment. Unde, adesea, halatul alb este pus la zid și executat fără a se ţine cont de context.

Pe bună dreptate, Michel de Montaigne spunea că sănătatea este darul cel mai frumos și mai bogat pe care natura știe să-l facă, dar dacă luăm în considerare și vorbele de duh ale lui Mark Twain – „Dacă oamenii ar învăţa să meargă și să vorbească așa cum sunt învăţaţi să scrie și să citească, toată lumea ar șchiopăta și s-ar bâlbâi.” –, realizăm de ce, în România, medicii se confruntă cu aceste probleme reale ale unei populaţii subeducate sau needucate.