Trecând peste secvenţele obișnuite în care fiecare s-a prezentat, am realizat că suntem martorii, spectatorii unei experienţe intelectuale incontestabile. Însă, săltăreaţa-mi percepţie avea să pălească fulgerător. În dreapta ecranului a început să apară comentariu după comentariu. Pe cât de arborizat și de profund era discursul pe care-l urmăream, pe atât de fugace, dispreţuitoare și pline de ignoranţă erau rândurile care nu încetau să se adune, unul după altul.

        Scurta istorie a enigmaticelor manifestări ale comportamentului uman, a sosirii la Paris, într-o dimineaţă de octombrie a anului 1885, a lui Sigmund Freud, receptarea doctrinei lacaniene, consideraţiile despre etica psihanalitică, rolul traumei primare în geneza clivajului timpuriu din viaţa psihică a copilului ori transmiterea inter și transgeneraţională în psihanaliza adolescentului le ofereau rezidenţilor prilej de a se „exprima”.

        Am devenit mai atent, din păcate, pentru o scurtă perioadă, la nemulţumirile tinerilor medici. Menţionez că doar aceștia își manifestau revolta faţă de introducerea „prea istorică”, „extrem de stufoasă”, „nepractică” și „anostă” a celui care se străduia să le ofere o bază pe care, treptat, urmau să-și construiască edificiul, fiecare după posibilităţi și interes.

Psihanaliza, un câștig al civilizaţiei

        Foștii rezolvitori de teste grilă, izolaţi fizic și emoţional în spatele ecranelor, erau nesatisfăcuţi de faptul că li se vorbea într-o limbă pe care cu greu o puteau pricepe și, mai ales, că li se prezenta, chiar și atât de sumar, un proces de cunoaștere în care era inclusă, firesc, perioada preconcepţională, cea a sarcinii, a nașterii, a călătoriei exploratorii și a complexei relaţii dintre mamă și pruncul său. „Eu nu am copil și nici nu-mi trebuie!”, „Ce treabă are ce vorbește el? Eu am dat banu’ să-mi zică de boli!”, „Ce de cărţi ne bagă ăsta, frate!”. Cam astfel de tâlcuiri îmi apăreau în faţa ochilor.

        Șirul mesajelor s-a înteţit și ei au devenit mai neîmpăcaţi când s-a insistat pe celebra lucrare a cuplului de specialiști Serge Lebovici și Joyce McDougall: „Dialog cu Sammy. Un caz de psihoză infantilă. Studiu psihanalitic” (Editura Fundaţiei „Generaţia”, București,  2002). „Dialogul cu Sammy” este un studiu extrem de valoros și convingător al unei psihoze deosebit de productive, care, dincolo de descrierea ședinţelor de psihanaliză ale lui Sammy cu Joyce McDougall, și de o dramă distructivă, reprezintă și un document literar autentic.

        Când scriu aceste rânduri privesc înspre raftul cu lucrări despre cel mai preţios organ, sau, cum a numit neuroanatomistul Grigore T. Popa creierul – „primum movens al realităţii”. Extrag volumul unei persoane ce are și ea legături cu spaţiul românesc, ca și Lebovici, Élisabeth Roudinesco, „La ce bun psihanaliza”, și citez una dintre afirmaţiile pe care am reţinut-o și subliniat-o de la prima lectură: „Psihanaliza este o mărturie a terenului câștigat de civilizaţie în dauna barbariei” (Editura Trei, București, 2002, p. 9). Ne ducem vijelioși înspre pacienţi, fără nicio preparaţie...

Fără orizont și fără adâncire

        Într-o cunoscută lecţie de deschidere de la Facultatea de Medicină din București, rostită în anul 1942, profesorul Popa, care experimentase rezultatele precocităţii spitalicești a studenţilor din primii doi ani, le spunea tinerilor săi colaboratori: „M-am convins că intrarea prea de timpuriu în spital nu este un avantaj pentru viitorul medic, ci mai curând un impediment pentru perfecţionarea sa. Cei mai mulţi dintre acești acceleraţi ai medicinei n-au arătat apoi semne de valoare reală, ci s-au închistat într-o uzanţă practică, limitându-se la simpla meserie fără orizont și fără adâncire”. Barbari au fost, barbari sunt încă și-or fi în neamul doftoricesc… Sper să se împuţineze numărul lor, însă dacă priviţi înspre „creaţiile” unor mediciniști pe reţeaua TikTok, pare că le sporește numărul.

Foto: rawpixel.com