Prof. dr. Mircea Cinteză a ascuns întreaga viață în spatele medicului sau al omului politic sensibilitatea artistică, fiind nu numai un fotograf pasionat, ci și președintele ARFOMED.
Cum se mai „simte” Clubul de Artă Fotografică al Medicilor (ARFOMED)?
Nu foarte bine, în sensul că nu ne-am mai întâlnit faţă în faţă. Avem un site pe care mai publicăm câte ceva, dar din diverse motive (care ţin în special de lipsa de timp) nu ne-am mai întâlnit de câteva luni bune.
Dar, pe de altă parte, comunicăm între noi și schimbăm individual impresii. În general, însă, suntem de acord cu toţii că demersul nostru asociativ rămâne valabil.
Cum a început pasiunea dv. pentru fotografie?
Tatăl meu, în anii ’50, a avut inspiraţia să cumpere un aparat cu obiectiv fix. Se chema Altissa Box. Așa am început să fac primele fotografii. După o vreme, am fost fericit când am putut să am și un aparat Praktica, apoi un altul cu film alb-negru ceva mai bun, cu care mă distram.
La un moment dat, chiar am developat și eu câteva fotografii. Din vremea aceea n-a rămas nimic concret. În anii ’90, am avut o discuţie cu un prieten, fotograf profesionist, care era trist că, în deceniul 1990-2000, asistăm la moartea fotografiei, pentru că, spunea el, fotografia digitală va pune la îndemâna a mii și milioane de oameni aparatul fotografic, ceea ce înseamnă că fiecare va fotografia prostii și nu va mai exista fotografie artistică.
Știm foarte bine că evoluţia tehnologică a fost ameţitoare și că, astăzi, ea te poate ajuta, cu mijloace simple și ieftine, să observi și să îţi apropii frumosul. Așadar, pasiunea a început demult, în epoca fotografiei pe film, care era mult mai dificilă, și a ţinut pasul cu fotografia digitală.
Unul dintre cele mai cunoscute citate despre inimă este cel al lui Saint-Exupéry: „Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor”. Ar putea fi explicaţia apropierii dv., ca specialist în cardiologie, de artafotografică?
Nu are legătura practica medicală cu dorinţa de a percepe frumosul. Sigur, el este perceput în final cu sufletul, demers în care folosești simţurile pe care le ai la îndemână – unii în direcţia muzicii, alţii prin cuvânt, iar alţii pictează.
Dar cred în continuare că cel mai la îndemână, astăzi, este fotografia. Esenţa faptului că noi trăim este că ni se dă posibilitatea să ne bucurăm de minunea vieţii. Și ne bucurăm, indiferent de ce facem în restul timpului pentru a ne câștiga existenţa.
Între „Clipă ești frumoasă, oprește-te” al lui Goethe și necesitatea de a studia cu atenţie subiectul pe care vrei să-l fotografiezi pare o distanţă ireconciliabilă. Cum reușiţi să o mediaţi?
Tehnica fotografică e infinită. Dar dacă am putea cunoaște tot ceea ce există în toate domeniile de activitate, ar însemna să nu ne putem bucura de acele domenii. Vă dau un exemplu – în medicină există 30-40 de specialităţi principale.
Fiecare are câte un tratat de bază, care e cam de 2.000-3.000 de pagini scrise foarte mărunt. Dar fiecare dintre specialităţi are, să zicem, 20 de capitole principale și, dincolo de tratatul sintetic, fiecare capitol sintetic are un tratat de 2.000 de pagini scrise mărunt.
Deci, am făcut socoteala, putem vorbi despre 6.000 de tratate a câte 2.000 de pagini scrise mărunt. Nu le poate cuprinde nimeni pe toate. De aceea, și medicina se practică pe subspecialităţi, în care cineva devine expert, iar despre celelalte trebuie să știe doar care sunt direcţiile principale.
Pentru a te putea bucura de fotografie, trebuie să urmărești, cu ce ai la îndemână, umbrele, contrastele, combinaţiile de culori în mod elementar, dar ele trebuie uitate atunci când, în mod spontan, prinzi o clipă. Așadar, trebuie să respecţi niște reguli elementare, dar fără să te obsedeze riscul că nu o faci. Important e să transmiţi o emoţie.
V-au îndrumat revelaţiile artistului în a aborda studiul inimii prin prisma ideii că ea e „casa sufletului”?
Cardiologia vizează cele mai serioase boli grave care ating oamenii. Sunt foarte multe persoane cu care noi venim faţă în faţă altfel decât un chirurg, la care vine un bolnav care este foarte repede anesteziat și din acel moment nu mai are nicio relaţie directă cu medicul.
Cardiologul trebuie să-l revadă pe bolnav de multe ori, pentru că bolile inimii durează uneori tot restul vieţii. Pentru mine, „casa sufletului” este relaţia pe care o ai cu omul din faţa ta, pe care încerci să îl cunoști, pentru ca el să capete încredere. Relaţia caldă dintre medic și bolnav.
Faptul că ea se manifestă direct prin modul în care bate inima este o întâmplare: trebuie atinsă sensibilitatea sufletului bolnavului pe care încerci să-l ajuţi.
Pasiunea pentru fotografie s-a întâlnit cu cea pentru munte în albumul „Montecrai”. Alăturarea celor două mă duce cu gândul la un alt citat, de data aceasta din Nikos Kazantzakis, care scria: „Dacă mi-aș putea deschide inima, ai vedea un munte abrupt, groaznic, și un om, singur de tot, care se caţără”. Așa aţi văzut și dumneavoastră muntele – ca un căţărător solitar?
Eu văd munţii ca locul din care te poţi ridica deasupra lucrurilor din jurul nostru, deasupra orașelor, deasupra locurilor unde, de mii de ani, oamenii au creat. Munţii care sunt în preajma mării dau o altă dimensiune întinderii nesfârșite a apei, dacă este văzută de undeva de deasupra. Iar marea, dacă se ciocnește prin valuri de o stâncă, e altceva decât dacă vezi o plajă întinsă și atât.
Așadar, muntele este făcut să te poţi ridica un pic deasupra lucrurilor pentru ca să poţi să percepi în întregime armonia vieţii. Eu nu văd muntele ca pe ceva înspăimântător pe care-l străbaţi în singurătate, pentru că el te face să te topești în natură.
E frumos și la câmpie, dar acolo depinde de momentul anului – când abia a încolţit grâul, când avem spice, sau, mai târziu, când avem culorile pământului. E frumos și la mare, dar acolo avem doar plaja și valurile. Muntele însă rămâne unic.
O carieră ca a dv., în care aţi accesat activităţi variate – medicină, politică, artă – cu siguranţă v-a adus în proximitatea fericirii. Spuneţi-ne, fericirea este o fotografie cu expunere lungă sau efectul unui instantaneu?
Fericirea trebuie să fie o permanenţă de instantanee. Eu cred că am ajuns pe pământ pentru a ne bucura de minunea vieţii, cu alte cuvinte, pentru a fi fericiţi. Sigur că fericirea poate să aibă mai multe feţe, în special iubirea faţă de cei apropiaţi, dar foarte importantă este iubirea faţă de viaţa care ne-a fost dată.
E bine ca și tu, și cei foarte apropiaţi, să înţelegeţi că foarte important în viaţa de zi cu zi este să încerci să fii mulţumit și să iubești tot ceea ce te înconjoară. În felul acesta încerci să construiești fericirea din cât mai multe clipe de la care percepi ceea ce e armonios și frumos. Când suntem obosiţi, uităm asta și de aceea e bine să fim cât mai puţin obosiţi de a căuta frumosul și armonia în jur.
Citiți și: Mircea Penescu: „N-am risipit timpul, de aceea viaţa mea este plină”
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
Da, sunt de acord Aflați mai multe