Documentând suferinţele lui Ion Creangă pentru o lucrare despre epilepsie, pe care o coordonez împreună cu două doamne, îmi propusesem să revizitez mormintele povestitorului și ale doctorului și profesorului George Iuliano, cel care i-a scris pe actul de moarte, după ce i-a constatat sfârșitul, „apoplexie cerebrală”.

Aglomeraţie mare, zeci de persoane în negru, mașini mortuare, coroane, cerșetori, gropari, prapuri și puzderie de sicrie ce-și așteptau rândul la îngropăciune. Mi-am văzut de ale mele pentru care venisem, dar, ca mereu, am mai hoinărit printre monumente și epitafuri.

Aflat într-o parcelă în care-și află odihna multe nume ilustre ale culturii și medicinei românești, printre bătăi de clopot, aud râsete și chicoteli. Agale se îndreptau spre groapă, în fruntea convoiului, și premergători dricului electric: un preot cu dascălul său, urmaţi de o mare de negru și de durere. Hăhăielile preotului contrastau robust cu vaietele procesiunii. Când s-au mai apropiat de locul unde eram, mi-a fost dat chiar să aud pricina pentru care păstorul rotofei se desfăta pe aleile necropolei din dealul Tătărașilor. 

N-o să dezvălui aici ce mi-a ajuns la ureche, pentru că oricine dintre cititorii acestui text va fi întâlnit în viaţa sa astfel de contraste și, oricât ar părea de mișelești, ele dau culoare și zvâcnet vieţii.

Cântecul tavernei

În gărzile de la secţia de chirurgie a Spitalului din Tecuci, în urmă cu două decenii, ne-am surprins, cei care eram în triaj, ziua sau noaptea, că eram prea veseli în faţa unor drame și accidente cumplite ce tocmai ni se înfăţișau, și noi ne manifestam taman pe dos. Voi povesti ce am trăit eu, unii colegi sau din ce am întâlnit în istorisirile unor medici.

Într-o vară, de astă dată a anului 1936, îndreptându-se spre Vaslui, unde urma să susţină o conferinţă, Grigore T. Popa s-a aflat în mijlocul unei întâmplări pe care a transpus-o ulterior în text, în revista pe care o patrona, Însemnări ieșene, și pe care subsemnatul a inclus-o ulterior în volumul „Pericolul neisprăviţilor”, pe care l-am publicat la 125 de ani de la nașterea sa:

„Trăsura care mă ducea spre sala teatrului s-a întâlnit în cale cu un cortegiu funebru. Mulţime mare şi figuri de toate vârstele. Mortul se vede că era tânăr, fiindcă era închis într-un sicriu mic, învelit în alb. Lumea primprejur tristă şi nu prea; mai mult «nu prea». Pașii erau încetiniţi și câteodată capetele plecate; dar muzica însoţitoare – căci era şi un taraf de lăutari după mort – cânta, aproape melancolic, «Cântecul tavernei». Acest cântec este luat dintr-un film sonor, în care o cocotă se lamentează asupra dragostei nesincere pe care trebuie s-o facă pentru bani. Vă puteţi închipui cât de potrivit poate fi un astfel de cântec după sicriul unui copil mort. Dar, mai sigur, întâmplarea asta arată ce amestec bizar am ajuns să avem şi în suflete, după cum de mult îl avem în purtări”. (Grigore T. Popa, Pericolul neisprăviţilor. Ediţie îngrijită, note și postfaţă de Richard Constantinescu, Editura „Gr. T. Popa”, UMF Iași, 2017, p. 436).

Bizară, dar necesară

Veselia ce însoţește câteodată moartea pare bizară, dar necesară. Ca să nu întristez și mai tare adunarea cititorilor, voi încheia cu o relatare de presă, de la începutul secolului trecut, consemnată de ziarul Universul, la rubrica „Lucruri din toată lumea” și numită de cel care a scris-o „Deșteptat în coșciug”. Redau textul în cele ce urmează:

„De câtva timp, un fost căpitan bur, cu trupul plin de răni, se găsea la spitalul din Arzignano, provincia Vicenza (Italia). Marţea trecută, bătrânul luptător avu durerea să vadă murind pe unul din vecinii lui de pat. După câteva ceasuri, dricarii veneau să-i ia cadavrul. În acel timp căpitanul dormea adânc și dricarii se înșelară; ei îl luară drept mortul. Îl puseră dar încetișor în coșciug, pe care-l scoaseră din sală; însă de-odată presupusul mort se deșteptă. El înţelese numaidecât greșeala a cărei victimă fusese și începu să ţipe din fundul rărunchilor. Dricarii crezură că mortul înviase și fugiră îngroziţi strigând că s-a întâmplat o minune. Personalul spitalului alergă să vadă ce este și după ce trecu prima emoţiune, scoaseră capacul coșciugului. Bătrânul luptător bur, care izbutise să scape de moarte pe atâtea câmpii de luptă, era dară să cadă cât pe aci victima unei greșeli a dricarilor”. (Universul, an. XXI, nr. 198, marţi, 22 iulie 1903, p. 2).