Dincolo de aparenţa regulilor și a ordinii, ce se întâmplă de fapt e că perpetuu se acumulează tensiune. Psihologic, oricât ar fi de favorizaţi unii, oricâte privilegii ar avea sau de oricâte drepturi „s-ar bucura”, însăși starea în care se află dictează că la un moment dat vor ajunge la un punct critic dincolo de care entropia crește. Asta se întâmplă îndeosebi din cauza a tot ce înseamnă „imprevizibil”.

Este obligatoriu ca tensiunea să fie descărcată într-un fel. Și este obligatoriu ca nemulţumirea, cumva, să fie mulţumită. Pe de altă parte, instrumental, nu tot timpul dacă dai ce ţi se cere sau ce anume ţi se revendică, rezolvi problema. Asta pentru că, biologic și antropologic, suntem predispuși la reflexe. De la Pavlov încoace este evident că sunatul unui clopoţel ajunge să ducă la secreţie gastrică și cu prezentarea de carne, dar și fără prezentarea de carne. Căci clopoţel.

După greva profesorilor, turbulenţele create de ea, dar și impresia unui aparat de stat șovăitor în arta negocierii, vara aceasta s-ar putea să vadă și alte mișcări de stradă. E firesc. Cu atât mai firesc este ca oamenii să ceară, pentru ei și pentru meseriile lor, condiţii mai bune, privilegii mai clare și – dacă se poate – atenţia cuvenită. În Sănătate, s-ar putea ca inechitatea profundă creată după creșterea salariilor medicilor (dar nu și pentru alte categorii de salariaţi) să fi atins un palier de neîntors.

Suferim. Suferim, în România, pentru că adeseori vedem rotiţele, dar nu mecanismul. Am putea să procedăm ca în „Alice în Ţara Minunilor”: toată lumea a câștigat, toată lumea primește premii. Dar costul unei astfel de strategii fanteziste va fi mare, apăsător și reflexiv la toată pătura socială. Asta pentru că banii mai mulţi devin bani mai ieftini. Ce dai în plus sfârșește prin a fi un minus.

Grevele nu sunt doar despre bani. Grevele sunt și despre putere. Ai zice că sunt despre puterea celor mulţi. Dar nu e așa. E despre puterea celor puţini. Și despre discreţia culiselor.

Prima regulă a oricărei negocieri e ca, înainte de-a se pune la masă, fiecare dintre părţi să fie dispusă să renunţe la ceva, să dea, nu să ceară ceva. Altfel negocierea nu poate avea loc. Ce vor da, admiţând că primesc, cadrele medii sanitare?