Doctorul X e un vechi prieten, de care mă despart doar vreo 30 de ani. Neurolog, aproape octogenar, își continuă practica într-o policlinică privată. Întotdeauna îi cer, smerit, părerea, când se rătăcesc pe la mine tablouri clinice rare și ciudate cărora nimeni nu le-a dat de cap. E un om nepreţuit, pentru că are simţul clinic al neurologiei clasice și își dă seama ce are pacientul lui cu mult înainte de rezultatul RMN sau EMG. Și mă onorează, în mod inexplicabil, cu o camaraderie pe care sunt convins că nu o merit.

Mi-a zis deunăzi că probabil se va retrage din activitate la sfârșitul anului. Am fost uimit și mâhnit și i-am spus că ar fi o mare pierdere. Mintea îi e la fel de ageră ca întotdeauna. Ce-o să ne facem fără dumnealui? Și, am îndrăznit, ce-o să facă singur acasă? E văduv de ani mulţi, copiii sunt mari și prin alte ţări. Mi-a spus că are mult de citit și de recitit, că de-abia așteaptă să petreacă lungi după-amiezi cu Faulkner, Steinbeck și chiar și cu „tinerelul” de Auster – e un mare admirator al literaturii nord-americane. Dar că adevăratul motiv sunt modificările fiscalizării medicilor, precum dumnealui, pseudo-antreprenori. „Singura formă de angajare care mi se oferă e ca PFA sau SRL. Eu nu am vreo prăvălie ca să fiu SRL, dar, dacă am vrut să muncesc, n-am avut încotro.” (Mi-a  permis să îl citez exact.)

Nu taxele mai mari l-ar deranja. Mai toată cariera a avut un salariu infim și pensia e tot microscopică, dar nevoile sunt și ele mici, deocamdată. L-au tulburat lucruri mai banale: e-mailul de la contabilă. Conţinea instrucţiuni detaliate despre transmiterea obligatorie a facturilor electronice. Nu înţelesese nimic din el. „E o tehnologie care mă depășește total. Știu să citesc articole știinţifice pe calculator, dar când încerc să mă conectez la ANAF, îmi ia uneori ore să reușesc. Nu-ţi mai spun de depunerea declaraţiilor… Pentru un veteran ca mine, toate astea sunt hieroglife sau salată de cuvinte. Ești tânăr și nu îţi dai seama, dar pentru noi, dinozaurii, toată tehnologia asta e ca un munte enorm de urcat, fără vreo răsplată sau beneficiu.”

Nu toţi ne păstrăm prospeţimea minţii pe măsură ce înaintăm în vârstă. Medicii care o fac sunt resurse umane extrem de valoroase. Statul român are mereu momentele lui de mare ingratitudine faţă de profesia medicală. Măcar de cei ca doctorul X ar face bine să aibă mai mare grijă.