Termenul „psihiatrie comunitară” apare, în pseudo-hagiografia de profil românească, pe aproape toate fiţuicile. Planuri, masterplanuri, fișe de parcurs, strategii, proiecte, peste tot, dacă strănuţi, dai peste menţiunea sus-numită cu titlu de intenţie, ca vis de perspectivă, ca orizont de viitor. Cu toate acestea, ce înţelege o ţară fost comunistă ca România din „psihiatria comunitară” rămâne la nivelul „dispensarizării” pacientului psihiatric sau asistenţei în regim „ambulatoriu”.

Ne ferim să facem mai mult, iar întrebarea firească devine „de ce?”. E o lipsă de cunoaștere, de maturitate profesională? E o continuare firească a dilemei existenţiale, societale românești cu privire la ce înseamnă o „comunitate” și care sunt elementele ei constitutive? Sau, finalmente, face parte din zeitgeistul nostru cultural privind toleranţa și incluzivitatea, că, bine ascuns, rămâne un filon rasist, xenofob în vocabularul comun al românilor?

Câteva lucruri sunt obligatorii dacă e să faci psihiatrie comunitară. În primul rând, să iei dezinstituţionalizarea în serios. Dezinstituţionalizarea nu poate fi redusă, conceptual, doar la acele persoane care – prin boală, dizabilitate sau sărăcie – sunt ţinute departe de comunitate în „instituţii” de profil. Demersul trebuie continuat prin paliere de sprijin, de suport, prin care obligatoriu să intervină – simetric – o formă de Reabilitare, de Revalidare socială, profesională, respectiv Autonomie. Această troică (Reabilitare/Revalidare/Autonomie) este chintesenţială dacă faci, cu adevărat, psihiatrie comunitară. Or, la acest moment, România nu face decât să continue practica de spital și în afara zidurilor. Cu alte cuvinte, dispensează tratamente, urmărește evoluţia staţionară sau „ușor favorabilă” a anumitor boli psihice, fără să cuprindă nimic altceva în programul terapeutic. Și să vrea s-o facă, nu (prea) are de unde să apuce coada problemei. 

În al doilea rând, respect pentru demnitatea persoanei. Respectul pentru demnitatea persoanei e un concept transcultural. Presupune mai mult decât glagorie sau discurs. Presupune adaptabilitatea instituţiilor, presupune facilitarea accesului la servicii. Presupune un etalon, un cod de conduită în raport cu ceea ce până la urmă este un grup vulnerabil. Dar ca să ajungi să faci asta îţi trebuie, obligatoriu, punctul trei.

Al treilea rând este despre ieșirea din complicitate. Complicitate este acel lucru în care se angajează, și nu de ieri de azi, comunitatea de îngrijire când vine vorba de pacientul suferind de o boală psihică sau care trăiește cu experienţa unei maladii mintale. 

Nivelul de pregătire, dar și de instruire a personalului, formula prin care aceștia interacţionează cu beneficiarii, nivelul de responsabilitate, dar și de remuneraţie, de protecţie a părţilor sunt cruciale pentru o ieșire din complicitate. Complicitate la ce, se vor întreba unii. Complicitate la abuz. Complicitate la tratamente rele, degradante, inumane. Complicitate la indiferenţă.

Până nu punem aceste trei lucruri la vârful oricărui demers, PC rămâne un fel de „Et in Arcadia Ego”. Adică un basm. O snoavă. Un veșnic zvon care nu se (mai) adeverește.