Cu toții am crescut cu ideea că un copil este un adult în miniatură, iar nou-născutul, doar un copil mult mai mic. Însă lucrurile nu stau chiar așa. Anatomia are multiple variații atunci când vine vorba de copil – de la radiografii care par incomplete până la analize de laborator în care găsim alte valori decât ale adultului. Dacă radiografia pentru un adult ar indica o problemă majoră, la cel mic e perfect normal. Oasele lor sunt o variantă a noastră mai puțin osificată, unde pot chiar lipsi centrele de osificare în primele 6 luni de viață, dând impresia de os lipsă.

Nenumărate malformații congenitale care se pot asocia între ele se îmbină ca niște piese de puzzle. Pe măsură ce inspectezi atent fiecare parte a copilului, sunt descoperite tot de felul de elemente clinice și anatomice, care construiesc, bucată cu bucată, un pacient care suferă de un anumit sindrom. Fiecare aspect nou descoperit ridică întrebări precum: „ce mai asociază?”; „dacă vine un copil cu omfalocel, verific și limba pentru a vedea dacă prezintă și macroglosie?”, căci în mintea noastră ne întrebăm „oare o fi sindromul Beckwith-Wiedemann?”.

Partea cea mai complicată în managementul unui copil este multitudinea de patologii care se prezintă în moduri similare, întrucât este vorba de un corp pe cale de maturare. Bolile din sfera digestivă, de exemplu, au aproximativ aceleași manifestări clinice, deși au grade diferite de gravitate. Acest fapt se aplică și celorlalte sisteme de organe. 

Astfel, rolul cel mai important revine investigațiilor paraclinice, ele fiind capabile să diferențieze cel mai bine atât afecțiunile, cât și metodele de tratament potrivite pentru fiecare grupă de vârstă. Doar un spirit de observație ascuțit poate scurta lista de investigații, pentru a ajunge la tratament cât mai prompt. Pediatria și toate ramurile sale reprezintă un alt univers medical, care trebuie diferențiat de cel al adultului, deoarece este vorba de o cu totul altă ființă, nu o versiune mai mică a noastră.