Născut la Pucioasa în 1898, prof. dr. Corneliu Constantinescu (d. 1986) s-a remarcat ca o personalitate deosebită a medicinei românești, cu o activitate și o recunoaștere care au depășit granițele țării. Parcursul său profesional a fost precedat de rezultate excepționale în perioada studiilor. A fost primul bursier al Seminarului „Nifon Mitropolitul” din București, premiant de onoare și clasat pe primul loc în toate clasele, obținând cea mai mare medie a școlii. 

După absolvirea Facultății de Medicină din București, s-a perfecționat la Clinica Infantilă din Strasbourg și a absolvit Școala de Puericultură din Paris. Revenit în țară, și-a reluat activitatea medicală la Clinica Spitalului de Copii „Grigore Alexandrescu”, unde a lucrat neîntrerupt, îmbinând activitatea clinică cu cea didactică. A participat astfel la formarea medicală a sute de medici în domeniul pediatriei, contribuind la procesul de învățământ de specialitate. 

„Un mare diagnostician”

„Cu profesorul Corneliu Constantinescu m-am cunoscut nemijlocit la 1 februarie 1966, când am devenit cel din urmă preparator admis prin concurs ca membră a Catedrei de Pediatrie «Gr. Alexandrescu» (care pe atunci se numea Pediatrie II) la I.M.F. București. Terminasem stagiul de medic de circumscripție la Fetești și m-am înscris cu curaj (și inconștiență, aș zice acum) la acel concurs. Cei mai merituoși colegi de serie din facultate și-au început cariera didactică atunci, devenind ulterior profesori universitari. 

O primă confruntare cu profesorul o avusesem în 1962 la susținerea probei orale de Pediatrie din cadrul Examenului de Stat. De fapt, nu ne cunoșteam decât din aceste întrevederi oficiale, deoarece toate stagiile de pediatrie le efectuasem în Clinica «Prof. dr. Alfred Rusescu», la Spitalul «Emilia Irza». În epocă exista o concurență tacită (profesională) între cele două clinici de pediatrie, așa că am acceptat să «mă aliniez taberei vecine». Așadar, în anul în care am devenit cel de-al 23-lea membru al Catedrei de Pediatrie II, șeful Clinicii era prof. dr. Corneliu Constantinescu. Lui îi datorez cinstea de a semna alături de el articolul «Febrele neinfecțioase la copil», apărut în anul 1968 în Revista «Pediatria», vol. 17, nr. 3, pg. 193-197. 

Prof. dr. Corneliu Constantinescu era o personalitate medicală bine recunoscută, apreciată ca mare diagnostician, blând și empatic cu colegii, pacienții și familiile acestora. Cu ochii de acum constat că în ultimii ani de activitate arăta prea multă îngăduință inițiativelor mai năstrușnice ale unor subalterni. Cunoștea toți bolnavii din clinică, făcea vizita zilnic, uneori și de două ori pe zi, cerea precizie și disciplină, dar fără atmosfera de teroare despre care auzeam că există în alte spitale. Avea o manualitate deosebită într-o perioadă în care mijloacele de diagnostic erau precare. Îmi amintesc cu uimire o puncție pericardică cu abord subxifoidian, efectuată în salon, la patul bolnavului și cele trei seringi uriașe prin care a extras puroiul unei pericardite stafilococice la un adolescent! Cine ar îndrăzni astăzi să facă o puncție atât de temerară, perfectă, fără vizualizare radiologică? 

După pensionare, profesorul Corneliu Constantinescu a mai trăit aproape două decenii. Rămâne însă vie amintirea marelui pediatru, care și-a găsit odihna de veci în cavoul familiei părinților săi, Serghie Constantinescu, din Pucioasa, orașul pe care l-a iubit și a cărui mândrie a fost.” (Dr. Carmen Ciofu) 

„Medic eminent și profesor deosebit” 

„L-am cunoscut pe profesorul Corneliu Constantinescu ca pe un om de o educație aleasă, cu un vocabular de modă veche, elegant și distins. Era un om blând, bun și discret, iar ținuta sa, atât ca medic, cât și ca om, îmi inspira un respect deosebit. Pentru el, medicina nu însemna doar cunoaștere și experiență profesională. Am simțit întotdeauna că o privea ca pe o vocație și ca pe o mare responsabilitate față de omul aflat în suferință. Avea o răbdare aparte și o capacitate rară de a se apropia de copii, de a-i înțelege și de a le câștiga încrederea. În preajma lui, cei mici se simțeau în siguranță, iar familiile lor simțeau că au în față nu doar un medic competent, ci și un om căruia îi pasă cu adevărat. Era format în spiritul unei școli medicale vechi și temeinice, pe care o stăpânea foarte bine, dar nu era un om închis în tradiție. Stagiile pe care le făcuse în străinătate îi oferiseră posibilitatea să cunoască alte concepții, alte metode și alte perspective. Ceea ce era valoros și folositor, încerca să aducă și să aplice în medicina românească. Pentru mine, nu a fost doar un medic eminent și un profesor deosebit. A fost unul dintre acei oameni pe care, odată ce îi cunoșteai, nu puteai să nu-i îndrăgești.” (Dr. Georgeta Palicari)

„Pâinea lui Dumnezeu” 

„Eu, cel mai mic dintre cei care semnează sau contribuie la această evocare, nu am avut șansa unei întâlniri directe cu profesorul Corneliu Constantinescu. L-am cunoscut mai întâi prin poveștile care circulau despre el, prin amintirile celor care îl întâlniseră, îl apreciaseră și îi recunoșteau locul în medicina românească. Iar aceste povești s-au legat, pentru mine, de o perioadă pe care o consider astăzi un adevărat privilegiu al vieții mele profesionale: anii în care am avut marea șansă și onoarea de a-i întâlni, încă activând, pe unii dintre marii reprezentanți ai specialităților medicale românești, oameni ale căror nume se regăseau pe cărți, tratate și manuale după care învățaseră generații întregi de medici. Au fost întâlniri cu o lume profesională care astăzi pare aproape dispărută – o lume a autorității științifice, a experienței acumulate în decenii, a discreției și a respectului pentru profesie. În acest context am auzit, pentru prima dată, numele profesorului Corneliu Constantinescu. 

Era anul 2004. Mă aflam la un congres, iar într-una dintre pauze am intrat în vorbă cu o doamnă doctor care îl avusese profesor pe Corneliu Constantinescu. Ceea ce am auzit atunci m-a surprins profund. Mi-a vorbit despre profesor într-un registru care nu semăna deloc cu imaginea pe care aveam să o primesc, două decenii mai târziu, de la cei care îl cunoscuseră cu adevărat. Am crezut chiar că este vorba despre o confuzie și am întrebat-o dacă nu cumva îl confundă cu un alt profesor Constantinescu, cel care activase în chirurgie. Mi-a răspuns însă categoric că nu: era chiar profesorul Corneliu Constantinescu, pediatrul. Abia în 2024, prin apropierea mea de dr. Carmen Ciofu, și prin intermediul prieteniei mele de peste 15 ani cu dr. Georgeta Palicari, aveam să descopăr că memoria mea despre profesorul Corneliu Constantinescu trebuia rescrisă, după atâția ani. «Profesorul Constantinescu al nostru, al pediatrilor, era pâinea lui Dumnezeu: blând, manierat, conștiincios, cu un vocabular foarte ales. Ceea ce ai auzit anterior nu este adevărat», mi-au spus ele. Din relatările lor s-a conturat, pentru mine, adevăratul portret al profesorului: un om foarte educat, cu un vocabular de modă veche, elegant și ales, blând și bun, cu o ținută medicală și umană ireproșabilă. 

Astăzi au mai rămas foarte puțini dintre acei oameni. Extrem de puțini. Generația aceea se stinge încet, iar odată cu ea se pierde o lume întreagă. Iar profesorul Corneliu Constantinescu, pe care nu am avut privilegiul să-l întâlnesc, a ajuns astfel să facă parte din memoria mea prin memoria celor care l-au cunoscut. Și poate că nu există o formă mai frumoasă de a cunoaște, după atâția ani, un om pe care nu l-ai întâlnit niciodată. Acesta este, în fond, rostul demersului nostru: să-l readucem pe profesorul Corneliu Constantinescu acolo unde îi este locul – în memoria pediatriei românești și în amintirea celor care prețuiesc oamenii care au făcut cu adevărat ceva pentru medicina românească”. (Dr. Bogdan Marius Istrate)