Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  Reportaje

Viața în tușe groase: medicii din serialele americane

Viața Medicală
Alexandra NISTOROIU luni, 11 ianuarie 2016
     Medicii de la tv au început prin a fi supra­oameni: arătau ca scoși din cutie, nu făceau niciodată greșeli și se purtau impecabil cu pacienții. Cu timpul însă, personajele au căpătat din ce în ce mai multe tonuri de gri. Astăzi sunt perfect imperfecți. Dacă arată foarte bine, sunt aroganți. Dacă sunt competenți, se cred dumnezei. Dacă sunt politicoși, sunt slabi de înger. Ce s-a întâmplat? Ce explică nuanțele pe care le-a luat imaginea medicului de la televizor? Și cât de realiste sunt ele față de comunitatea medicală pe care o reprezintă?
     Numeroase studii au arătat că atitudinea publicului față de medici este afectată de modul în care aceștia sunt portretizați în producțiile de televiziune – iar aceste portretizări sunt din ce în ce mai negative. Încă din anii ’90, cercetări asupra impactului media au arătat că imaginea mai puțin flatantă a medicului fictiv poate să exercite o influență asupra percepției publice a doctorilor. În România, pe lângă serialele americane, asupra cărora ne vom opri în cele ce urmează, a existat un singur serial cu protagoniști-medici: „La urgență“ (2006), care însă nu s-a bucurat de succes și a ieșit rapid de pe micile ecrane.

 

„Habar nu am“

 

     Orice reprezentare a unei profesii vine cu riscul de a cădea pradă clișeelor adunate în jurul  acesteia. De dragul idealizării sau al simplificării. Ori, pur și simplu, pentru că documentarea scenariștilor e superficială. Cei mai mulți dintre reporterii pe care îi văd la televizor încap în două tipologii: fie par caricaturi, au un rol figurativ și întruchipează cele mai oribile prejudecăți despre jurnaliști, eventual pe toate odată, fie sunt sfinți visători care schimbă lumea prin munca lor. Cei mai mulți dintre reporterii pe care îi cunosc în viața reală nu sunt nici una, nici alta. Și pentru medici e cam la fel. Dacă întrebi medici din Statele Unite (și unii au făcut asta) ce serial le reprezintă cel mai fidel profesia, cei mai mulți v-ar îndrepta către aceeași producție tv. Nu e House M. D., povestea unui mizantrop genial, care se întâmplă să fie doctor. Nu e nici Anatomia lui Grey, o dramă romantică toridă, deghizată în serial medical. Nu e nici mult iubitul E. R., care a inovat genul, mizând pe tonul și elementele realiste și sumbre. E Scrubs („Stagiarii“).
J.D. („Stagiarii“)
 
     Scrubs a urmărit, vreme de opt sezoane, travaliul de ucenici al tinerilor medici John Dorian (J. D.), Christopher Turk și Elliot Reed, care și-au început cariera la fictivul spital Sacred Heart, în 2001. Pentru „civili“, sitcomul de jumătate de oră nu pare un model de precizie factuală. Nu are o abordare realistă, ba dimpotrivă, în esență, are seriozitatea unui desen animat, segmentat de momente care se petrec doar în planul fanteziei personajului principal (sau a altora) – ocupația preferată a lui J. D. fiind visatul cu ochii deschiși –, de umor scatologic, glume legate de sex și scene alerte de dans. În orice moment, un medic de la Sacred Heart își putea imagina bolnavii dansând în perechi în salon sau un avocat de malpraxis nervos împărțind cărți de vizită cu viteza unui dealer de blackjack în sala de așteptare. Într-o scenă memorabilă, J. D. încearcă să ia o decizie medicală dificilă, în timp ce îl mângâie pe Justin, inorogul său meditativ. Nu seamănă cu spitalele în care ați învățat, lucrat sau pe care le-ați vizitat, nu? Dar, dacă treci de aspectul comic-caricatural, dai de o poveste care pictează destul de corect viața reală a doctorilor – și, spre deosebire de drama medicală tipică, nu își încheie fiecare episod cu o procedură chirurgicală incitantă sau cu un diagnostic năucitor.
     E. R., de pildă, se concentra pe gesturile eroice pe care le fac medicii ca să salveze vieți. Fiecare episod era plin de calamități. În schimb, Scrubs este mai ales despre ceea ce se întâmplă în spitale între crize, despre cum medicii și asistenții medicali se ocupă de cazurile obișnuite. Și medicii au căzut de acord că serialul, ca tablou al vieții de rezident, a venit cu tușe emoționale incredibil de familiare.
„Stagiarii“
 
     J. D. povestește aproape fiecare episod, mecanism folosit nu doar pentru pregătirea efectelor comice, ci și pentru descrierea gândurilor și nesiguranțelor atipicului erou. Medicii au recunoscut în monologurile lui J. D. propriile experiențe și gânduri de la începutul carierei. „Spune exact ceea ce simte un rezident zi de zi: îi fac rău pacientului? învăț ceea ce trebuie? lingușesc prea mult medicul primar?“ explica Jonathan Samuels, medic primar reumatolog în New York, pentru revista Slate.
     Autorul, Bill Lawrence, a construit Scrubs în jurul unor povești adunate de la prietenul său din facultate, Jonathan Doris, cardiolog în Los Angeles. Lui Lawrence i s-au părut amuzante experiențele lui Doris, dar, mai mult decât atât, a găsit în ele adevăruri despre natura umană, rar întâlnite în serialele medicale. „În televiziune, ne place ca doctorii să fie foarte eroici și dramatici. Dar, dacă amicul tău era un tip amuzant și zăpăcit, care făcea glume despre orice în facultate, ca medic va fi aceeași persoană“, spune Lawrence. Unele momente din rezidențiatul lui Doris și-au găsit loc pe micul ecran chiar așa cum s-au întâmplat. De pildă, scena în care J. D. se ascunde într-o debara ca să nu fie primul doctor la caz, când un pacient intrase în stop. De fapt, Lawrence spune că aproape fiecare scenariu medical reprezintă o adaptare dramatică a unei situații din viața reală, ajustată cât să încapă într-o jumătate de oră de comedie. În fiecare an, cerea echipei de scriitori să intervieveze câte cinci medici și să revină cu idei de povești. Medicii înșiși le vindeau ponturi despre povești amuzante, dar multe implicau obiecte neobișnuite pe care pacienții reușiseră să și le insereze în posterior. Un pretext narativ pe care nu l-au putut folosi decât într-un singur episod.
     Ceea ce îi face pe medici să rezoneze cu Scrubs nu sunt atât scenariile, cât temele largi. Serialul explorează tensiunile dintre rezidenții pe chirurgie și cei pe medicină internă (clubul „atleților“ vs. clubul „tocilarilor“, cum ne explică J. D.), mirajul reprezentat de mediul privat (cea vrăjită este Elliot, prietena lui J. D.), felul în care spitalele se străduiesc să aloce resursele (problema pacienților neasigurați) și se amuză pe seama felului în care rezidenții se luptă, chiar și în chip umilitor, ca să obțină anumite sarcini. Până și secvențele de fantezie, vădit exagerate, sunt, de fapt, un element de autenticitate: reveria e un mecanism de adaptare la un ritm de viață segmentat în ture de până la 36 de ore.
     Scrubs reflectă și agonia dată de foame și oboseală în timpul gărzilor lungi, crede Svetlana Krasnokutsky, un alt reumatolog newyorkez. Ea își amintește de episodul în care medicii din serial mâncau ținându-și tăvile pe un pacient aflat în comă, ca să se bucure de liniște. N-a ajuns atât de departe, dar s-a gândit la asta. Spune că se identifică și cu îndoielile lui J. D. În episodul-pilot, acesta declară: „Habar nu am“. Multe episoade par să își propună să probeze tocmai asta. Rezidenților li se pare adesea că nu știu nimic, dar sunt dintr-odată învestiți cu un înalt nivel de responsabilitate și lumea se așteaptă să le dea ordine asistenților medicali mult mai experimentați și să ia rapid decizii care pot avea consecințe de viață și de moarte.

 

De la Superman...

 

     De cincizeci de ani, serialele TV din spațiul american ne-au făcut cunoștință cu tot felul de medici: de la superoameni infailibili, grijulii și arătoși, la antieroi obsedați de sex și dependenți de droguri. De la imaginea victorioasă, de model pentru întreaga comunitate, cum am ajuns la reprezentări ca aceea din House M. D.? Ca să înțelegem, cel mai simplu ar fi să ne uităm, cronologic, la cele mai îndrăgite seriale americane, începând chiar cu prima dramă medicală, Medic (1954–1956), o coproducție NBC cu asociația medicilor din Los Angeles. Perspectiva a fost una flatantă pentru medici și medicină, mai degrabă unidimensională. Fiecare episod începea cu vocea naratorului rostind cuvintele: Guardian of birth, healer of the sick, comforter of the aged, to the profession of medicine, to the men and women who labor in its cause, this story is dedicated. Genul astfel inaugurat miza pe medici portretizați ca sfinți. Serialul avea un caracter profund educațional și propagandistic, dar a avut o audiență impresionată. Imediat după război, doctorii ocupau un rol special într-o societate aflată în plin avânt tehnologic.Medic era astfel o reflectare săptămânală a procesului traducerii progreselor științifice în posibilitatea de a vindeca boli, multe tratabile pentru prima dată. Producătorii serialului au decis să înfățișeze medicii ca fiind incoruptibili, omnipotenți, asemănători unor preoți prin har și dedicați în exclusivitate muncii lor. Formatul a devenit plictisitor repede și nu a mai putut concura cu seriale mai comice și lipsite de patos.
     La cinci ani de la anularea lui, a fost inventat un alt medic de televiziune: Dr. Kildare – o adaptare a unui serii de texte publicate de revista Cosmopolitan, povestea unui tânăr rezident. Popularitatea serialului a fost dată de tema inițierii și maturizării. În centrul acțiunii se afla relația dintre student și mentorul său. Dr. Richard Gillespie i-a învățat pe dr. Kildare și pe telespectatori că „nu e nimic special la a fi medic“ și că „un medic nu evadează din obligațiile sale profesionale, ci în ele“. Kildare nu mai voia să portretizeze medicii ca zei, ci ca ființe umane cu defecte care, prin cerințele, obligațiile și valorile profesiei, pot lua parte la ceva mai mare ca ei înșiși. În Kildare, medicul era imperfect și vulnerabil emoțional – se îndrăgostea din când în când de pacientele sale.
     Casey a oferit un contrapunct la Kildare. Eroul nu mai era învățăcel, ci un neurochirurg cu pretenții. Departe de a fi vulnerabil, era supraîncrezător în abilitățile sale. Ben Casey a adus medicii pentru prima dată în publicul dedicat doctorilor de ficțiune, dând naștere inclusiv unor expresii preluate în argoul medicilor americani. De pildă, „pulling a Ben Casey“ însemna să comiți un gest riscant și profund impulsiv.
     Casey și Kildare au fost aprobate de American Medical Association, ai cărei membri au contribuit la scrierea scenariilor. Alături de producători, i-au făcut pe medici să fie percepuți drept puternici și admirabili, iar medicina ca fiind sofisticată și utilă. Complexitatea narațiunilor și ambiguitatea morală a protagoniștilor a făcut însă ca serialele să fie repede abandonate de public pentru alternative mai ușurel de digerat.
     În 1969, ABC și proaspăt înființata Academie americană a medicilor de familie au creat Marcus Welby, M. D. De această dată, în vizor nu mai erau tehnologia, bolile acute ori tratamentele inovatoare. Atenția mergea spre bolile cronice, educarea pacientului, conversațiile cu acesta. Episod după episod, serialul a abordat pe rând toate problemele umanității, de la notele din ce în ce mai mici la divorțul iminent sau consumul de droguri. Welby rămâne în memoria colectivă ca medicul căruia i-a păsat, medicul care a ascultat. Totuși, dacă vezi azi câteva episoade, nu are cum să nu te izbească faptul că metodele lui paternaliste vin la pachet cu atitudini crude, șovine sau depășite chiar la momentul filmării. Welby nu lasă niciodată pacienții să ofere un punct de vedere. La un moment dat, îi spune unei tinere paciente, însărcinate, dar necăsătorite, că, pentru ea, adopția e singura soluție viabilă.

 

...La superdiagnostician

 

     MASH le-a cerut oamenilor să se gândească la ce înseamnă medicina de război. Bazat pe cartea lui Richard Hornberger despre experiența sa de medic în războiul din Coreea, serialul le-a vorbit oamenilor despre ce înseamnă să vindeci când alții caută să atace, să prelungești vieți când asta înseamnă și prelungirea crimelor. Elemente noi introduse de MASH: o administrație a spitalului antagonistă, medicii nu mai sunt în control, intențiile nobile ale medicinii sunt corupte dincolo de imaginație. În episodul-pilot, un personaj mărturisește: „Nu ne preocupă să reconstruim complet pacientul. Treaba noastră e doar să îl punem pe picioare, ca apoi altcineva să îl termine“. Hawkeye, eroul principal, nu era un medic rău căruia să nu îi pese de pacienții lui. Dimpotrivă. Dar, oricât de mult se străduiau el și colegii săi, roadele muncii lor nu făceau decât să hrănească mai departe un război pe care din ce în ce mai mulți americani îl vedeau ca nedrept.
     Deși americanii erau gata să pună sub semnul întrebării forța morală a medicinii într-un context social toxic, nu erau gata încă să chestioneze și moralitatea medicilor.  E. R. („Spitalul de urgență“) a fost scris în 1974, dar abia după douăzeci de ani de respingeri din partea fiecărei rețele de televiziune, a ajuns să fie produs. Publicul anilor ʼ70 nu era încă pregătit. A fost nevoie de un roman ca House of God (Samuel Shem, 1978) – o abordare ireverențioasă a medicinii, în care spitalul e populat de medici cu experiență și fără entuziasm, caricaturi absorbite de sine și fără grijă reală pentru pacienți – și de serialul St. Elsewhere (care explorează, ca și MASH, ce se întâmplă cu o profesie a grijii într-o lume a celor nepăsători, examinând critic și caracterele medicilor). „Până la acea vreme“, își amintește autorul serialului St. Elsewhere, Josh Brand, într-un documentar Fox, „medicii erau iconici. Acum erau oameni. Am demistificat medicii“. Departe de a fi invulnerabili, medicilor li se întâmplau și lucruri rele: erau împușcați de pacienți, contractau HIV, făceau cancer. Dar și comiteau fapte mai puțin cuminți, precum adulter sau consum de droguri. Dincolo de tematica întunecată, tot timpul răzbătea cumva o rază de lumină, ceva care demonstra că, de fapt, și acești medici și meseria lor sunt demni.
„Spitalul de urgență“
 
     În E. R., aerul spitalului din Chicago a devenit aproape de nerespirat. Medicii din cel mai apăsător departament de urgență fictiv par să fi fost condamnați la nefericire. Toți sunt săraci, nu au familie, nu au prieteni, nu există cu adevărat în afara muncii și simt că serviciul le-a epuizat energia și golit sufletele. Foarte mulți au dependențe iremediabile de alcool sau droguri. Pentru rarele personaje familiste, deznodământul nu poate fi decât divorțul sau transformarea fiilor în infractori, iar pentru ambele scenarii de vină este munca. Tânărul doctor John Carter e înjunghiat de un pacient, dezvoltă o dependență de analgezice și își găsește împlinirea abia după ce părăsește spitalul pentru a lucra în Africa. În atmosfera serialului, tensiunea reflectă nemulțumirile din ce în ce mai mari ale pacienților americani reali. În fiecare episod, pacienții se plâng gălăgios de cât de mult sunt puși să aștepte, au interacțiuni scurte și neplăcute cu majoritatea medicilor, spațiul medical e îmbibat de furie și ostilitate. Neliniștea nu se oprește la sistem, ca în MASH, ci îi acaparează și pe medici. Dar, cu toate tușele întunecate, efectul din E. R. e mai degrabă al umanizării, până la urmă empatizăm cu medicii, pentru că sunt oameni în carne și oase.
„Spitalul de urgență“
 
     Lucru mai greu de făcut în cazul lui House, M.D. Nimeni nu îl place pe doctor House: e dependent de analgezice opioide și de negarea oricărui gest de bunăvoință din partea celorlalți. E arogant, cinic, îi face plăcere să își umilească colegii, să ignore politicile instituției în care lucrează, dorințele pacienților, principiile eticii medicale și legea. Cu toate astea, se bucură de respect din partea colegilor săi și de încrederea pacienților, pentru că, episod după episod, se luptă cu câte un caz care pare să sfideze rațiunea și cele mai bune investigații pe care le are la dispoziție medicina modernă. De ce iubim un personaj ale cărui metode le-am respinge cu siguranță în realitate? Cea mai atractivă calitate a lui House este că, deși are nevoie disperată să aibă dreptate, de obicei greșește – cel puțin până în ultimele minute ale fiecărui episod. Secretul succesului lui House constă în faptul că își acceptă în mod repetat greșelile de diagnostic și caută fără oprire să înțeleagă mai bine cazul în sine. Nu se bazează doar pe o logică și o expertiză mai bune ca ale colegilor, ci și pe acuitate în perceperea simptomelor pe care alții le ignoră. Medicul e detectivul, boala e infractorul. Medicul e cel care, pentru a afla adevărul și pentru a vindeca, trebuie să accepte că nu știe tot, că îi poate scăpa ceva, că medicina nu are toate răspunsurile. Serialul insistă asupra naturii incomplete și nesigure a cunoașterii medicale, dar și asupra faptului că întotdeauna a ști merită efortul.
Dr. House și echipa lui
 
     Spre deosebire de mulți dintre predecesorii săi, mai ales de la începuturile genului, dar și de colegii săi din serial, House nu își judecă pacienții. Nu dă vina pe ei pentru bolile lor, indiferent ce stil de viață au dus. Are o părere prea proastă despre umanitate ca întreg ca să aibă așteptări prea mari. Ba, mai mult, nu îi pasă de acești oameni. Se concentrează strict pe a identifica boala nenumită care îi atacă. Într-un episod, când o pacientă spune că nu o interesează de ce afecțiune suferă, că îi este suficient să știe că e pe moarte, House e uluit. Pentru el, aceasta e adevărata moarte: să nu știi, să nu vrei să știi.
     Cele mai multe personaje-medic de până la House s-au confruntat rar cu incertitudinea. Medicii au avut de luptat cu un management deficitar, cu un context social toxic, cu birocrația, cu constrângerile economice, cu proprii demoni, dar mai puțin cu limitările propriei profesii. Dincolo de cinismul și aroganța lui, House mai știe și că nu poate face totul de unul singur. Ca un bun Sherlock Holmes, are nevoie de un Watson. Chiar de mai mulți. Are nevoie de o echipă. O lecție cât se poate de relevantă pentru doctorii contemporani, chiar dacă în viața reală niciunul dintre ei nu se dedică „medicinii de diagnostic” și cele mai multe cazuri nu sunt enigme.

 

Clișeul feminist

 

     Dacă ești femeie singură într-un serial și tot încerci fără succes să găsești sensul unei vieți personale haotice, sunt șanse mari să fii și medic. În ultimii ani, medicina pare să fie prima alegere pentru profesia eroinelor tinere, cu succes profesional, dar eșuate emoțional. În Mindy Project, Mindy Kalin este un ginecolog competent, care, încă din primele minute ale serialului, se îmbată la nunta fostului iubit și sfârșește prin a-și conduce bicicleta într-o piscină. În Emily Owens, M.D., eroina principală jonglează cu pacienți, fete răutăcioase și pasiuni făcute pentru câte un coleg. Zoe Hart, din Hart of Dixie, e mai ocupată, în toate cele trei sezoane, cu ping-pongul între cei doi tipi de care e îndrăgostită pe rând, decât cu munca din cabinetul de țară. Cât despre Anatomia lui Grey, pe cât de performante în chirurgie au rămas personajele centrale feminine, pe atât de prost și-au construit, sezon după sezon, viața personală, complicând din ce în ce mai mult lucrurile și părând tot timpul la un pas de o criză identitară sau emoțională.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 200 de lei
• Digital – 129 lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC