Carl
Johan Sundberg
este medic și profesor la Departamentul de fiziologie și
farmacologie de la Institutul Karolinska (Stockholm) și conduce
grupul de cercetare în domeniul fiziologiei moleculare a
exercițiului fizic, care are ca scop o mai bună înțelegere a
mecanismelor biologice de la nivelul mușchiului scheletic, care pot
reduce riscul de mortalitate prematură și morbiditate prin boli
cardiovasculare, diabet și tulburări metabolice.
Profesorul
Sundberg este membru al grupului de experți privind dopajul genic și
celular, din cadrul Agenției mondiale antidoping. Înainte de
startul Jocurilor Olimpice de la Rio, universitarul suedez a fost
prezent la Manchester, la EuroScience Open Forum, eveniment în
cadrul căruia a organizat o dezbatere despre dopajul în sportul de
performanță și nu numai, care a integrat puncte de vedere
medicale, sportive și etice. Cu acest prilej, a acordat un interviu
în exclusivitate pentru „Viața medicală“.
–
Problema dopajului este mai acută parcă decât oricând. Scandalul
care a izbucnit înaintea Jocurilor Olimpice de la Rio, de pildă, a
arătat că sunt țări, precum Rusia, în care dopajul este politică
de stat. Ce putem face pentru a combate dopajul în sport?
–
Sunt multe niveluri ale acestei probleme. Unul dintre ele privește
știința de a detecta cazurile de dopaj mai sigur, cu mai multă
încredere și pe o scară mai largă. Iar aceasta se îmbunătățește
de la o zi la alta. Dar, la un alt nivel, în lumina evenimentelor
care au devenit publice înainte de Jocurile Olimpice, e nevoie și
de un control mai bun al procedurilor de manipulare a probelor
recoltate. Dacă umbli la probele care urmează să fie analizate,
schimbând, de exemplu, o probă de urină cu alta, atunci ai o
problemă logistică, așa că trebuie să întărești paza și
lanțul de evenimente implicate în obținerea și păstrarea probei
respective, până la analiza din laborator. Noi am crezut că
procedurile sunt unele sigure, dar, dacă intenția de a trișa
există chiar în interiorul organizației acreditate, atunci ai o
problemă. Din cauza asta, unele laboratoare și-ar putea pierde
acreditarea. Să nu omitem nici un alt nivel, cel legislativ, anume
dopajul nu ar trebui să rămână o problemă sportivă, ci să
devină o problemă judiciară, ca să poți fi pedepsit, în cadrul
sistemului judiciar, dacă te dopezi. Și asta s-ar putea să îi
descurajeze pe sportivi: una e să fii suspendat din competițiile
sportive și alta e să comiți o infracțiune. În Suedia, avem legi
care interzic utilizarea, vânzarea și posesia substanțelor
dopante.
Principial,
nu face doi bani
–
Bine, dar pe lista antidoping sunt și substanțe utilizate ca
medicamente.
–
Interdicția despre care vorbesc se referă strict la steroizii
anabolizanți și hormonul de creștere. Este o lege selectivă.
Altfel, cred că este nevoie de o discuție profundă, despre
valoarea umană și despre pierderea valorii sportului și tendința
de a monetiza totul. Ce valoare mai are să câștigi o medalie de
aur, dacă trișezi? Principial, nu face doi bani. Desigur, unii
oameni au trișat cu brio și și-au croit astfel drumul către
succes, dar este datoria noastră să îi descoperim.
–
Dar e deja adânc intrat în cultura noastră să îi sărbătorim pe
câștigători – și numai pe ei. Cui îi pasă de locul al doilea?
–
E adevărat, dar trebuie să ne uităm și la reacțiile care apar
după ce un sportiv este prins dopat: sponsorii se retrag imediat.
Sunt deci și stimulente puternice pentru a păstra sportul curat.
–
Da, dar peste ani nimeni nu mai ține minte altceva în afară de
numele câștigătorului. Chiar dacă, în ciclism, de exemplu,
dopajul a atins cote de necrezut, tot de Lance Armstrong ne vom aduce
aminte, că a „câștigat“ curse.
–
Așa este, nu ne amintim care a fost câștigătorul adevărat, dar
cei mai mulți oameni vor spune: „Lance Armstrong este un escroc,
un ticălos demn de dispreț“. A înșelat încrederea unui număr
foarte mare de oameni.
–
Dar a și făcut milioane din asta.
–
Sigur, dar acum pierde mulți bani. Dacă banii ar fi singura miză,
atunci poți fi un infractor și să-ți atingi scopul, dar, într-o
societate corectă, nu e deloc ușor.
Legi
pentru trișori
–
Ce pot face organizațiile internaționale atunci când vorbim despre
dopaj organizat la nivel statal? OK, Suedia are această lege, e
lăudabil, un model demn de urmat...
–
Nu doar Suedia, Italia are niște legi federale foarte severe
împotriva dopajului.
–
Și Franța...
–
Da, iar aceste legi pot fi utilizate pentru a pedepsi trișorii.
Echipa Austriei, de exemplu, la Jocurile Olimpice din 2006, de la
Torino, a fugit peste graniță, ca să evite carabinierii, care
voiau chiar să-i bage la închisoare pe sportivii dopați. Și nu e
totuna să fii înconjurat de ziariști sportivi sau să stai în
spatele gratiilor. În America, de pildă, infractorii cu „gulere
albe“ sunt aduși în arest cu cătușe, e o politică de a-i
expune oprobiului public.
–
Dar cum putem face ca aceste legi severe să devină universale? Și
să fie puse în aplicare.
–
Legile sunt ușor de făcut, mai complicat este să le pui în
aplicare. Suedia nu a avut astfel de legi până în 1991. Iar în
1997, ele au devenit și mai severe. Și au fost sportivi pedepsiți
pe baza lor. Duși la închisoare pentru că au încălcat legea. Nu
are nimeni pretenția că așa se vor rezolva toate problemele, dar
este un element necesar. Fără legi care să incrimineze dopajul, e
clar că vei avea probleme.
–
Bine, degeaba ai legi dacă nu le pui în aplicare.
–
Da, este nevoie de o aplicare riguroasă a legii. Și nu suntem
suficient de mulțumiți în privința modului în care se aplică
legea în Suedia. Credem că poliția ar putea face mai mult.
Cu
un pas înainte
–
O altă problemă este de a ține pasul cu progresul științei. Un
efect secundar al acestui progres este și dopingul tot mai
„performant“. Cum reușește Agenția mondială antidoping (WADA)
să țină pasul?
–
WADA are mai multe comisii științifice, din care fac parte oameni
de știință de top, dintr-o sumedenie de domenii. Agenția dispune
și de fonduri pentru cercetare. Sunt multe proiecte în desfășurare
care vizează îmbunătățirea metodelor de detecție. În unele
cazuri, trișorii pot fi cu un pas înainte, concepând steroizi noi,
care ar putea să nu fie detectați o vreme. Mai devreme sau mai
târziu însă, tot vor fi detectați, fiindcă și metodele noastre
se îmbunătățesc. Dar sunt și cazuri în care agențiile sunt în
față, cum este dopajul genetic. În acest caz, cercetarea s-a făcut
înainte ca metoda să poată fi utilizată.
–
Dar astfel nu putem spune și că agențiile împing limitele
dopajului dincolo de orice siguranță pentru sportivi?
–
Nu noi le împingem.
–
Ce vreau să spun este că sportivii ar putea folosi medicamente mai
sigure decât cele care nici măcar nu au fost încă testate.
–
Sigur, dar ce am putea să facem? Putem să acționăm doar asupra
metodelor pe care fie le cunoaștem, fie credem că ar putea fi
utilizate. Transferul genic este foarte nesigur, dar istoria
sportului și istoria științei ne arată că oamenii sunt dispuși
să își asume riscuri.
–
Cât de mari sunt riscurile?
–
Unii oameni ar merge până la o moarte prematură pentru a câștiga
o medalie de aur.
Freak
show
–
Iar unii au murit deja. Acum trei ani, în BMJ, am citit o opinie
interesantă a unui etician de la Oxford, Julian Savulescu. Acesta
zicea că oricum atâția sportivi de top se dopează deja, că ar fi
mai bine îi lăsăm să se dopeze, dar măcar să o facă într-o
manieră sigură.
–
Știu despre ce vorbiți, dar Comitetul internațional olimpic și
toate celelalte organizații au zis: „Nu!“. I-am și spus
autorului, atunci, că dacă ideea lui e atât de bună, ar trebui să
organizeze propriile jocuri olimpice și să lase piața să decidă
dacă publicul va fi interesat de un spectacol al monstruozităților
(„freak show“). Dacă găsești sponsori, îți urez succes!
–
Dar sunt deja sporturi în care competițiile existente pot fi
catalogate ca „freak show“. Să ne uităm la turul ciclist al
Franței, unde, deși sportivii „nu se mai dopează“, viteza
medie din curse este la fel sau chiar mai mare decât atunci când
dopajul era la ordinea zilei. Și atunci nu poți să nu te întrebi:
ce folosesc de data asta?
–
Poate că folosesc ceva. Ciclismul a fost întotdeauna plin de
probleme, poate și pentru că evenimentele sunt prostești [mult
prea dificile]. Și e ușor să spui: lasă pe toată lumea să ia
orice, dar apoi competiția se va da între laboratoare, va câștiga
cine are mai mulți bani. Și nu aș mai numi asta sport. Dar dacă
vrea cineva să organizeze astfel de competiții, e liber să o facă.
Eu cred că e mai mult un soi de teribilism, să propui ca oricine să
poată lua orice.
Genetica
nu este echitabilă
–
În același timp însă, există și metode fiziologice de a
ameliora performanțele corpului uman, cum este antrenamentul la
altitudine. Dar același efect poate fi obținut prin administrarea
de eritropoietină sau, mai nou, roxadustat.
–
Dar antrenamentul la altitudine este natural și intră în
comportamentul uman. Sunt oameni care chiar trăiesc la altitudine,
la două mii sau la patru mii de metri înălțime. Însă dacă îți
injectezi artificial eritropoietină, ai ieșit din limitele
comportamentului normal.
–
Dar avem gene legate de factorul indus de hipoxie (HIF) adaptate în
populația tibetană, care trăiește la altitudine.
–
Bine și câți tibetani au câștigat maratonul? Dar înțeleg ce
vreți să spuneți. Genetica nu este echitabilă.
Primum
non nocere
–
Ce ar trebui să facă medicii pentru a preveni și evita dopajul?
–
În primul rând, ar trebui să nu fie implicați în comportamente
ilegale sau imorale. Este prima regulă din Jurământul lui
Hipocrate. „Să nu faci rău!“ Cred că e o declarație destul de
bună. Dopajul încalcă prima regulă în practica medicinii. Apoi,
dacă chiar îți pasă de problema dopajului și de pacienții tăi,
ar trebui să observi simptomele abuzului de steroizi. Nu e greu să
recunoști un focus maniacal pe antrenament, aspectul corporal. Dacă
o persoană câștigă brusc mult în greutate, prezintă acnee și
modificări de comportament, cum ar fi o agresivitate verbală, ar
trebui să iei în calcul steroizii și să întrebi direct:
folosești sau ai folosit vreodată agenți dopanți precum steroizii
anabolizanți? Persoana din fața ta poate nega, dar unii vor
recunoaște și trebuie sprijiniți în a renunța la aceste
practici.
–
Dar e o situație conflictuală, ca atunci când o persoană vine la
consultul medical pentru a-și reînnoi carnetul de conducere și
medicul descoperă o patologie care contraindică șofatul. Legal, ar
trebui să anunțe autoritățile.
–
Nu e cazul în Suedia, medicul este obligat să păstreze secretul
profesional. În cazul dopajului, nu e o informație pe care
societatea trebuie să o afle, însă medicul ar trebui să îl ajute
pe cel pe care îl consultă să renunțe la practica respectivă.
Este nocivă, poate fi periculoasă. În Suedia, există programe de
tratament. Sigur, sunt puțini cei care intră în aceste programe,
dar nu vorbim de metode chimice de detecție, ci despre identificarea
unor modificări subtile ale comportamentului.
O
problemă de sănătate publică
–
O altă problemă a dopajului este că a depășit limitele sportului
de performanță și a devenit o problemă de sănătate publică. Ce
ar fi de făcut din această perspectivă?
–
Lucrurile sunt complicate. În primul rând, utilizarea de
medicamente pentru a crește performanța sportivă, dopajul, cu alte
cuvinte, chiar la tineri, unii aflați încă în perioada de
creștere, este deopotrivă o problemă medicală, dar și una etică
și socială. Medicală, pentru că poate induce diverse riscuri
pentru sănătate, ca să nu mai vorbim că autoadministrarea este în
sine periculoasă, deoarece dozele pot fi foarte mari. Etică, pentru
că înveți un comportament care nu te va ajuta în viață. Înveți
cum să trișezi pentru a-ți atinge scopurile. Uneori, în viață,
îți atingi limitele. Unii însă vor vrea să își depășească
limitele, cu riscuri importante. Și apoi, e problema întregii
societăți, deoarece cu toții credem că oamenii din jurul nostru
ar trebui să fie „perfecți“.
–
E o problemă culturală, glorificăm câștigătorii și, în sport,
le oferim premii uriașe. Apoi, presa le acordă importanță celor
care câștigă.
–
Care câștigă sau care arată foarte bine. Un medaliat cu aur care
nu arată foarte bine probabil că va obține mai puțini bani și va
avea mai puțini sponsori decât cineva care arată „bine“.
–
Avem la îndemână exemplul Mariei Sharapova.
–
Un exemplu foarte bun. Dar problema este mai profundă. Cum ne vedem
unii pe alții? După ce criterii îi apreciem pe ceilalți? Poate
că, dincolo de suprafață, nu mai este nimic.
–
Și cum rezolvăm această problemă?
–
Nu e ușor de rezolvat, pentru că are un substrat cultural. Dar cred
că legislația e una dintre metode. În Suedia, dopajul este ilegal.
Ilegal! Asta nu îi oprește pe toți, dar discuția se poartă
altfel. Apoi, intervin educația, accesul la informații,
tratamentul, sistemele de sprijin.
Dezincriminarea
consumului
–
Puneți mult accentul pe legislație, dar ar trebui să ne uităm și
la programele de reducere a nocivității consumului de droguri, care
se bazează tocmai pe dezincriminarea consumului.
–
Aici aveți dreptate și pot să spun că nu am fost un suporter al
incriminării dopajului, eram doar secretarul științific al
comisiei parlamentare atunci când legea a fost adoptată. Am fost
chiar surprins că legiuitorii au ales să includă printre
infracțiuni și utilizarea substanțelor dopante. Poate că
utilizarea în scopuri personale nu ar trebui incriminată, așa cum
fără niciun dubiu trebuie și sunt incriminate contrabanda,
vânzarea, traficul și posesia de substanțe dopante. Am dubii însă
în privința utilizării, tocmai cu scopul de a reduce nocivitatea.
Sunt de acord cu dv. aici. Ilegalitatea poate fi nuanțată, chiar
dacă în Suedia nu este.
–
Practic, nu există niciun stimulent pentru persoanele care se
dopează să recunoască și să caute ajutor de specialitate.
–
Nu, dar medicul nu își denunță pacienții. Dacă eu vin la tine,
medic, și îți spun că utilizez steroizi anabolizanți, tu nu ai
voie să mă denunți la poliție.
–
Deci povara cade pe umerii medicilor.
–
Nu e o povară. Dimpotrivă, în felul acesta, medicul te poate
ajuta.
–
Dar este singurul care o poate face.
–
Și care-i problema? Acum, să luăm în calcul și severitatea
infracțiunii, pentru că nu cred că utilizarea de substanțe
dopante este foarte aspru pedepsită. Nu sunt avocat, dar știu că
pedepsele sunt ușoare pentru uz, dar foarte mari pentru posesie,
trafic sau vânzare. Riști patru ani pentru asta, în vreme ce,
pentru uz, plătești o amendă de o sută de euro.
Educație
pentru elevi și profesori
–
Vorbeați despre educație. Cum ar trebui făcută?
–
Facem asta mergând în școli și vorbindu-le copiilor despre dopaj.
Sunt interesați, dar vedem că nu prea știu despre ce este vorba.
Ei află despre produsele dopante de la colegi, la sala de forță.
Și, când au ocazia să asculte un student la medicină, trimis de
noi, vorbind despre dopaj, îl ascultă cu atenție și pentru că
sunt foarte apropiați ca vârstă. Unii sunt convinși de mesaj,
alții nu. Nu rezolvi așa toate problemele, dar măcar inițiezi un
dialog. Și e important să îi învățăm și pe profesori. Îi
educăm întâi pe ei despre suplimentele alimentare și agenții
dopanți, pentru că ei au autoritate în clasă.
–
Lupta împotriva dopajului este multidisciplinară. Nu este doar o
problemă a medicilor sau a profesorilor de educație fizică, dar nu
este tratată ca atare în școli și chiar în universități. Cum
procedați la Institutul Karolinska?
–
Avem oarece programe, dar aș spune că nu sunt suficiente. Mai bine
stă Universitatea din Gävle, un oraș la nord de Stockholm, unde se
face multă educație antidoping. Aș putea spune că educația, la
acest moment, nu se face după un program coerent, dar dezvoltarea
schimbării durează câteva decenii. Nu ar trebui să fim
descurajați de faptul că lucrurile nu se schimbă până mâine
dimineață, ci să înțelegem că este un proces de durată.
Legislația, politicile publice, educația, exemplele de bună
practică, toate trebuie aliniate și, în timp, lucrurile se
schimbă. Sper să fim pe direcția cea bună, dar nu se știe
niciodată.
Mesaj
pentru medicii români
–
Ce mesaj le-ați adresa medicilor români preocupați de problema
dopajului? Ce pot face?
–
Dragi colegi, gândiți-vă că unii dintre pacienți voștri sau
persoane care vin în consult ar putea folosi agenți sau substanțe
pe care noi le privim în mod normal ca medicamente; ei le folosesc
cu alte scopuri. Fiți atenți la semne și puneți întrebările
relevante. Unii vor nega că utilizează substanțe interzise, dar
alții vor recunoaște. Deschideți acest dialog, nu vă feriți să
discutați deschis aceste probleme. Mai ales cu bărbații tineri,
concentrați pe antrenamente la sala de forță, pe aspectul
corporal.
–
Dar tocmai acest grup nu ajunge la medic.
–
Așa este, dar, ca medic, vezi tot felul de cazuri. Pot ajunge la
tine pentru cu totul alte motive. Problema nu e că se vor adresa
frecvent medicului, ci că tu, ca medic, trebuie să poți recunoaște
asemenea situații și să încerci să găsești o soluție. În
plus, te poți implica activ în programe educaționale, în școli
și licee. Universitarii pot face studii de prevalență și pot
vedea și care este percepția asupra acestei probleme în România.
Trebuie să începeți să construiți aceste cunoștințe.
