Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  Reportaje

Ce fel de doctor vrei să fii?

Viața Medicală
Dr. Alexandra MIHAI vineri, 22 aprilie 2016
Viața Medicală
Stud. Codrin TOCUȚ vineri, 22 aprilie 2016
Viața Medicală
Stud. Andra-Elena DUMITRANA vineri, 22 aprilie 2016
Viața Medicală
Dr. Cornelia Maria GLODEANU vineri, 22 aprilie 2016
Viața Medicală
Stud. Roxana ȚAGA vineri, 22 aprilie 2016

Greu de crezut că doi boboci la medicină au exact aceleași motivații și rațiuni pentru care și-au propus să îmbrace halatul alb. Unii visează la prestigiul care vine la pachet cu o specialitate sau alta, alții la a se lupta cu moartea în săli de operații sau în camere de urgență. Pe unii i-au împins părinții spre o facultate care durează cât două din celelalte, alții au văzut singuri în medicină o cale de a înțelege mai bine lumea în care trăiesc și au fost, întâi de toate, curioși. Fără îndoială, anii de școală modelează semnificativ și viziunea asupra lumii, și nivelul de curiozitate, și valorile care îi animă în drumul spre a deveni medici. Am invitat cinci studenți să povestească un moment semnificativ din timpul facultății, datorită căruia au înțeles mai bine ce fel de doctor vor să fie după absolvire. (Alexandra Nistoroiu)

 

 

 

Îi iei de mână și le atingi inima

 

     Când am pășit prima dată în spital pentru lecțiile de semiologie, doctorii ne-au bombardat din toate părțile cu informații și trucuri care urmau să ne ajute la anamneza și examenul clinic al pacientului. „Analizați din cap până în picioare, auscultați plămânii, inima, nu ignorați semnele particulare, identificați un anumit tip de facies“. Era limpede. Trebuia să întoarcem pacientul pe toate părțile și să îl descoasem de toate secretele. De dragul medicinii și al aflării adevărului, bineînțeles. Cu toate astea, nimeni n-a punctat elementarul. Poate pentru că e de la sine înțeles. Atunci de ce vorbim și de excepții?
     Cred că norocul se ține scai de mine, chiar și la spital, când aproape mereu am parte de pacienți dificili. Să mă călească pentru viitoarea carieră, nu altceva.Pe domnul care mi-a povestit istoria domniei Regelui Mihai nu îl voi uita niciodată. Poate nu am plecat cu multă informație medicală în ziua aceea, dar, spuneți voi, cine a simțit că a trăit o zi printre familia regală? Eu!
     Dar nu despre asta vreau să scriu acum, ci despre altă întâlnire. Ajung în salon și, cum nu mă încadrez cu timpul nici în sfertul academic, urmează să discut cu pacientul pe care colegii mei îl ocolesc cu măiestrie. Aflu că domnul nu e prea cooperant, însă foile mele nu se completează singure, așa că trec la treabă. Mă prezint, cer permisiunea să stăm de vorbă și îi explic domnului în ce constă dialogul nostru, după ce trec cu vederea un „îhî“ cu jumătate de gură, care numai a aprobare nu seamănă. Rămâne calm și liniștit precum curtea acoperită cu zăpadă (era iarnă) cât timp eu aflu datele personale și preliminare (vârstă, domiciliu, apartenența la o grupă etnică, rasială sau religioasă, data internării etc.). Teoretic, informațiile acestea se completează imediat. În realitate, am simțit că la următoarea privire pe fereastră s-ar putea să văd magnolii înflorite și să fie deja primăvară. Orientat temporo-spațial era, coeficient de inteligență – normal, nu părea să aibă dureri și nu găseam un motiv pertinent pentru răspunsurile aproape monosilabice. Mai arunc o privire la schema cu întrebări, tai de pe listă nevralgia facială și îl întreb motivele internării, adică simptomele care l-au adus la doctor. Nu-mi aduc aminte cu precizie ce a răspuns, dar a fost ceva de genul „mi-era rău, nu mă simțeam bine“. Bine-bine, și pe răbdarea mea ar fi început s-o doară capul, dacă ar fi avut unul. Îmi dau seama că pescuitul cuvintelor nu e foarte eficient, așa că încerc altceva. Mă așez pe patul său, ca discuția să aibă loc de la același nivel. Arunc o privire la schema de întrebări, însă îmi propun să mă abat puțin de la regulă. Ce s-a întâmplat mai departe n-a avut nicio legătură cu o anamneză rigidă ori mecanică. Am încercat să mă apropii de sufletul omului, să dovedesc mai mult interes și compasiune cât timp el îmi detalia de data asta istoricul suferinței sale. Ba chiar i-am ținut mâna într-a mea și cred că e adevărat când se spune că unor oameni, atunci când îi iei de mână, le atingi inima.
     În clinică nu trebuie să ai așteptări că vei întâlni mereu pacientul cooperant ori foarte comunicativ. Experiența medicului contează foarte mult în situațiile contrare, însă uneori cel care îngreunează situația s-ar putea să fie chiar el. Acum o să clarific. Pacientul meu e un caz mai aparte. Fortăreața pe care și-o crease la început era consecința unei greșeli de comunicare și a unui transfer negativ de emoții. Constatarea a venit spre final, când mi-a urat succes. Câți dintre noi nu am dat, oare, peste medicul morocănos, care ne-a cam clătinat o vreme imaginea despre sistemul medical? Medicul acela pe mâinile căruia nu-ți dorești să mai ajungi.
     Până într-un anumit punct, dispoziția pacienților este o reflexie a propriei noastre atitudini. Încearcă să te apropii de un pacient speriat și bolnav cu un ton nepotrivit și vei vedea cum evoluează relația ta profesională. E o întreagă cascadă negativă ce se poate declanșa, uneori neintenționat. În ziua aceea am învățat o lecție de luat la drum lung. Doctorii, când se îmbracă în halatul alb, trebuie să se dezbrace de toate celelalte: griji personale, frustrări, nesiguranță.

 

Stud. Alexandra MIHAI, UMF „Carol Davila“ București

 

 

De ce fac ceea ce fac

 

  Mă simțeam ciudat să fiu la stagiul de chirurgie, înconjurat de străini. N-aș putea să zic că eram apatic. Din contră, eram plin de adrenalină, mai ales că era ceva relativ nou pentru mine. Stagiul începea oficial la ora opt, însă bineînțeles că n-am făcut nimic până după vizită, când a venit profuʼ să ne spună să vorbim cu pacienții, că el are treabă.
Dormisem trei sau patru ore în noaptea aceea. Tocmai mă întorsesem din Germania, unde era totul altfel. Mă obișnuisem să nu pierd vremea aiurea, să nu sprijin pereții, chiar dacă n-am chef de muncă. Fusesem obișnuit să-mi folosesc timpul cât mai eficient posibil. Aici, totul era atât de diferit, că începuse să mă doară fizic. Nu m-am putut abține să-mi amintesc de fiecare moment în care m-am rupt de mediul meu obișnuit: plecarea de acasă spre Timișoara, plecarea într-o țară absolut străină și, acum, revenirea acasă. Ar fi trebuit să mă simt în al nouălea cer că sunt din nou aici, nu? Da’ de unde! Față de Germania, România este într-un fel opusul, cel puțin din punctul de vedere al educației medicale. Între timp, am învățat cum să profit de ce avem noi aici, să văd și părțile bune, dar, la începutul stagiului, eram pur și simplu dat peste cap.
  Priveam în gol, fără nicio reacție, după ce am vorbit cu vreo doi-trei pacienți, chiar dacă mă simțeam mai pregătit, mai bun ca niciodată. Nu puteam să nu mă gândesc că, la un moment dat, mă voi rupe din nou și din nou de tot ceea ce e familiar. Merita oare să plătesc cu durere performanța, lărgirea orizonturilor mele ca viitor doctor? Nu mai știam. Nu-mi permit să-mi pierd nici direcția, nici sensul, însă în ziua aia le pierdusem pe amândouă. Cred că așa se simt oamenii cu depresie, încep să-i admir din ce în ce mai tare pentru bătălia pe care o duc atâta timp.
  După ce s-a rarefiat atmosfera suprasaturată cu studenți, pe la jumătatea zilei de stagiu, m-am dus să mai vorbesc cu pacienții. Am intrat într-un salon unde erau trei femei: una operată de cancer, alta cu o amputație, iar ultima suferise o banală colecistectomie. M-am dus glonț la ultima pacientă, cu care nu apucasem deloc să vorbesc, m-am prezentat și am cerut voie să-i pun câteva întrebări. Părea sceptică, de parcă ar vrea să mă ajute, dar se îndoia că ar avea cu ce. I-am spus zâmbind că e treaba mea să o fac să mă ajute, să nu-și facă griji. A dat din cap cerându-și scuze că limbajul ei e țărănesc spre deosebire de al meu, moment în care i-am spus că și eu am crescut la țară ani buni. S-a luminat la față, fiind curioasă de povestea mea. I-am spus să nu mi se adreseze cu dumneavoastră, că am doar douăzeci și doi de ani. „Dar eu vă respect pe dumneavoastră“, mi-a răspuns. „Respectul nu se măsoară neapărat în modul în care vorbiți cu mine, eu știu deja că mă respectați după modul în care mă priviți, puteți să-mi spuneți tu“. N-a fost de acord. Am rugat-o să continuăm, așa că s-a grăbit să-mi dea toate detaliile de care aveam nevoie, ca să aibă timp să vorbim și de altele. Mulți pacienți au nevoie să creeze o legătură emoțională cu doctorul lor, iar uneori tind să monopolizeze discuția, să o ducă unde vor ei, nu unde vrei tu. Atunci, trebuie să revii pe făgașul anamnezei, ca să obții informațiile de care ai nevoie, pentru că nu ai mult timp la dispoziție. Medicina modernă te face să ai din ce în ce mai puțin contact cu pacientul. Dar, pentru mine, e important acest contact. Vreau să fiu om înainte de a fi medic și nu vreau să uit asta niciodată. „Cum de-ați rămas numai dumneavoastră? Unde vi-s colegii?“, m-a întrebat. „Nu știu, eu am rămas să învăț. Pe mine mă ajută să devin mai bun, vorbind cu dumneavoastră, așa că asta vreau să fac.“ Terminasem anamneza și examenul obiectiv, mai aveam niște timp liber până să înceapă cursul, așa că, dacă tot voia, am mai stat să discutăm. Mi-a povestit de ea, de bolile de care au suferit părinții ei adoptivi (după ce am întrebat-o ce boli are în familie), i-am explicat puțină genetică, doar cât să înțeleagă că bolile celor care nu sunt rude de sânge cu ea nu au valoare pentru diagnosticul meu. Părea a fi apreciat explicația, se vedea pe fața ei. În final, când a venit soțul dânsei, m-a prezentat ca fiind „un tânăr domn doctor care a vorbit cu ea“. Păreau amândoi atât de fericiți.
  „Mi-a trimis o bucată din ficat la analize, nu cred că e de bine“, mi-a spus înainte să plec. I-am răspuns că nu mă pot pronunța, nu-i văzusem fișa, dar să fie optimistă. A zâmbit și, înainte să apuc să-i mulțumesc, mi-a mulțumit. Am întrebat-o pentru ce și mi-a răspuns că pentru că m-am purtat atât de frumos cu ea și că am stat să vorbesc cu ea mai mult decât alții. I-am mulțumit și eu și am plecat la curs. În acel moment, văzând cât de bucuroasă poate să fie acea femeie datorită unei discuții cu un simplu student, speranța din ochii ei și cum mă privea, mi-a trecut o mare parte din oribila stare ce-mi bântuise ziua. Pentru asta merită tot efortul, toată durerea, toate eșecurile, toate ruperile de familie și de prieteni: ca să devin omul care poate salva cât mai multe vieți, care poate face cât mai mult bine. Asta a fost poate cea mai mare revelație a mea din toată povestea Erasmus: că vreau să plec dincolo pentru învățământ și că vreau să vin înapoi pentru oameni. Fără să fi plecat, n-aș fi aflat mai exact ce-mi doresc decât poate peste câțiva ani.

 

Stud. Codrin Dragoș TOCUȚ, UMF „Victor Babeș“ Timișoara

 

O variantă a acestui text va fi publicată în cartea „Drumul spre medicină“, ce va vedea lumina tiparului în luna mai 2016. În ea am încercat să descriu transformarea mea, ce-am făcut sau ce consider că ar fi trebuit să fac, studiul în altă țară, periplul devenirii mele, evoluția de la mediocritate la cine sunt azi. Volumul se adresează liceenilor și celor ce se află la începutul drumului în medicină.

 

 

Ce nu găsești în dicționarul medical

 

    Ca studenți, suntem obsedați de ideea de a ne însuși cât mai multe competențe practice. Totul începe încă înainte de a intra la facultate, când prietenii și rudele îți promit că, data viitoare când vor avea nevoie de o injecție, vor veni la tine. Întreg scenariul e susținut mai apoi de sistemul universitar, care nu ne permite să învățăm lucrurile esențiale: cum să faci masaj cardiac, cum să pui o perfuzie etc. Așa că începem să facem gărzi sau să acordăm importanța cuvenită practicii de vară. Salutăm, zâmbim, ne prezentăm, totul în speranța de a găsi acea persoană căreia să nu i se pară supraomenesc să înveți pe altcineva ce știi. Cu puțin noroc, adesea o găsim. Și aventura cunoașterii începe. Te simți util, integrat. Spui „da“ cu entuziasm la tot ce ți se propune să faci. Să însoțești un pacient, să pui o sondă urinară, să suturezi, să cumperi cafea, să dai la balonul de oxigen cât timp pacientului i se face IRM.
     Dar apoi vine și ziua în care propriile valori îți sunt puse la încercare. Ce e de făcut atunci? Cum explici asta colegilor și superiorilor? Nu ne-a învățat nimeni. Și nu pot să nu mă întreb de ce. Oare pentru că e o excentricitate să îți respecți valorile în pofida fișei postului și chiar a legii? Nu știu. N-aș vrea, mi-e teamă să cred asta.
     Stagiul făcut pe o secție de obstetrică și ginecologie din Italia m-a testat cel mai crud. Și mi-aș fi dorit să fiu calmă și fermă, și nu rușinată, când am spus „nu“ propunerii medicului de a face următorul chiuretaj. Văzusem procedura de două sau trei ori și mi se părea uimitor că voia deja să mă lase pe mine să încerc. Dar a trebuit să spun „nu“. Profesional am regretat, personal nu. La cazul ultimei paciente (avea uter bicorn și chiuretajul trebuia făcut sub ghidaj ecografic), după ce mi-a spus de două ori: „Ea își dorea copilul, a fost avort spontan!“, am avut curaj să-i spun motivul real al refuzului meu inițial (el crezuse că îmi era teamă să nu greșesc tehnic). A zâmbit și mi-a pus sonda ecografului în mână. Dacă, la primul avort, scenariul mi se păruse demn de Hitchcock (versurile lui Sam Smith de la radio: „Oh, won’t you stay with me?/ ‚Cause you’re all I need/ This ain’t love it’s clear to see/ But darling, stay with me“, curgeau pe zgomotul făcut de aparatul de aspirație), acum a fost chiar mai șocant: bucuria de a vedea fetusul ecografic, emoția dată de dorința de a nu pierde imaginea, căci asta ar fi însemnat ca medicul să greșească, toate astea au fost înlocuite de o uimire amară când n-am mai avut ce să caut, când a fost normal să nu mai găsesc nimic cu sonda ecografului. Amărăciunea mea și-a atins însă culmile când am început să recitesc ce înseamnă „până la douăsprezece săptămâni“: are organele majore formate, iar unele îi funcționează; la ecografie, îi poți vedea cristalinele; i se dezvoltă unghiile; învață să deschidă și să închidă pumnul; celulele nervoase se multiplică rapid și formează sinapse.
     Tot această experiență m-a ajutat să înțeleg cu adevărat că actul medical nu e doar o procedură, o competență pe care ți-o însușești. Te intersectezi la un nivel intim cu vieți, valori, alegeri. Ale pacienților sau colegilor tăi. Dar mai ales cu viața, valorile și alegerile tale. Și asta este periculos de important, mai ales din prisma lucrurilor care rămân după actul tău medical. Frustrări și temeri sau curaj și liniște? Eu am rămas cu frustrarea de a nu îmi fi asumat cu voce tare motivele din spatele alegerii mele și cu teama că, dacă aș face obstetrică și ginecologie, aș fi un fel de Don Quijote, pentru că, așa cum spune Oscar din Oscar și Tanti Roz, „în dicționarul medical n-au băgat decât chestii speciale, probleme pe care le pot întâmpina unii și alții. Dar lucrurile care ne privesc pe toți, viața, moartea, credința, Dumnezeu, au fost lăsate de-o parte“.

 

Stud. Andra Elena DUMITRANA, UMF „Carol Davila“ București

 

 

Dacă un cardiac dorește să fie alături de tine, păstrează-l!

 

     Învățăm din cazurile pe care le întâlnim, dar și din cazurile povestite de medicii îndrumători. Momentele de adevăr sunt deciziile spontane pe care un doctor este nevoit să le ia în situații critice. Este bine sau nu să începem susținerea mecanică a funcțiilor vitale ale pacientului? Când și cum luăm decizia de a înceta resuscitarea cardiorespiratorie?
     De curând, o internistă din Iași ne-a povestit un caz special. Istorisirea începe banal: un pacient cu antecedente personale patologice vasculare multiple, cu AVC ischemic în urmă cu doi ani și IMA anteroseptal în urmă cu cinci ani, solicită internarea. Se simțea rău. Deși examenul clinic obiectiv era normal, cu parametri biologici și enzime miocardice în limite normale, iar electrocardiograma fără modificări patologice, cu gândul la cuvintele mentorului său: „Dacă un cardiac dorește să fie alături de tine, păstrează-l!“, a decis să interneze pacientul. Ulterior, după nici jumătate de oră, confirmând parcă starea de rău declarată inițial, a intrat în stop cardiac, iar electrocardiograma arăta fibrilație ventriculară. Având alături doar o asistentă de la terapie intensivă, toate forțele au fost orientate către readucerea pacientului la ritm sinusal. Prin șoc electric extern și resuscitare cardiorespiratorie, reușeau să stabilizeze hemodinamic pacientul, însă această stare nu dura decât cinci minute, pentru că pacientul trecea din nou în fibrilație ventriculară. Urma o altă defibrilare, succedată de resuscitarea cardiorespiratorie, revenea ritmul sinusal și ciclul o lua de la capăt. Finalul acestui periplu de șaizeci de minute înfățișează pacientul cu midriază fixă bilaterală. A durat mai mult de douăzeci de minute. Avea nevoie, în continuare, de suportul mecanic și respirator pentru a rămâne în viață, fără alte necesități de șoc electric, conform recomandărilor științifice. Amintindu-și scena, doamna doctor menționează că a fost vorba doar de câteva secunde, înainte de a lua decizia asupra măsurilor următoare. Gânduri precum „pacientul e decerebrat, are midriază fixă bilaterală de mai mult de douăzeci de minute. Chiar pus pe ventilator mecanic și cu suport inotrop pozitiv, va rămâne tot în stare vegetativă“ și „totuși, între episoadele de tahiaritmie, este perfect conștient“ fugeau în mintea acesteia. Și-a urmat sufletul și a decis să continue resuscitarea încă jumătate de oră. Ca prin minune, în urma acestei ore și jumătate de luptă între viață și moarte, pacientul și-a revenit. Midriaza fixă bilaterală a dispărut, iar el a rămas fără niciun fel de sechele neurologice. Deși a refuzat metodele intervenționale de revascularizare, a urmat tratamentul medicamentos. A trăit încă cinci ani după acel moment.
     Astfel de întâmplări mă fac să realizez cât de important este ca un medic să prelucreze la nivel mental informațiile, însă, înainte de a da verdictul, să asculte și vocea sufletului, a intuiției. Aceasta poate salva, uneori, o viață.

 

Stud. Cornelia Maria GLODEANU, UMF „Gr. T. Popa“ Iași

 

 

Pierdem sau câștigăm mentori

 

     Anul II a fost pentru mine unul plin de provocări, cu anatomia și biochimia în fruntea listei. Dacă la anatomie învățam forțat pentru că aveam un seminar la fiecare două săptămâni, la biochimie lucrurile stăteau cu totul altfel: cadrul didactic ce preda la curs nu își dădea deloc interesul, iar la lucrările practice eram terorizați de asistenta de laborator. Niciunul dintre noi nu reușea să înțeleagă de ce trebuie să învățăm ciclul Krebs și alte reacții a căror aplicabilitate nu o puteam vedea (și nici nu am văzut-o până în ziua de astăzi).
     La recapitularea de la finalul semestrului, unii studenți se descurcau, alții... nu își prea dădeau interesul. Concluzia asistentei de laborator? „Nu aș vrea să fiu tratată niciodată de cineva ca voi! Doamne ferește! Mi-e și frică! Aceste cuvinte m-au marcat profund. Încă nu-mi dau seama de ce am fost atât de afectată de această afirmație. Poate pentru că s-au acumulat toate răutățile gratuite pe care ni le oferea oră de oră sau pentru că în anii mici încă ești destul de sensibil, neavând timp să îți dezvolți un obraz gros, dar îmi amintesc perfect contextul și felul în care ni s-a adresat: ca și cum am fi fost niște oameni de cea mai joasă speță, care consumăm oxigenul degeaba. M-am simțit foarte dezamăgită și, pentru un moment, chiar m-am gândit: „Oare chiar nu voi fi un medic bun? Faptul că nu știu ciclul Krebs mă face un medic prost?“. Îmi știam valoarea, știam că poate nu sunt cea mai bună, dar măcar muncesc și mă străduiesc să fiu mai bună decât am fost ieri. Iar faptul că am fost caracterizați toți printr-o singură frază, deși poate unii erau copii cu un potențial imens, m-a deranjat enorm. Consider că un profesor este pus acolo să te învețe și, dacă ai noroc, să te îndrume și să îți devină mentor, iar aceste atribute îi lipseau cu desăvârșire doamnei doctor.
     Acela a fost momentul în care am spus: „gata, trebuie să fac ceva ca oamenii de acest gen să nu mai îngroașe rândurile UMF-ului“. Mi-am propus să ajung și eu cumva asistent universitar. În anul III, am ajuns tutore la catedra de histologie. Unul dintre principiile după care mă ghidez este că fiecare student este diferit, iar eu trebuie să ajut pe fiecare în parte, indiferent dacă înțelege din prima sau are nevoie de mai mult ajutor. Totodată, sfătuiesc pe toți cei care au cunoștințe și talent pedagogic și didactic să încerce să intre în aceste programe de tutoriat, tocmai pentru a mai limita accesul altora ca doamna doctor.
     La polul opus, momentul în care am știut ce vreau să fac mai departe și care este specialitatea pe care mi-o doresc a fost în anul III, când am intrat în contact cu partea clinică, la semiologie. Acolo am avut norocul să întâlnesc o doamnă doctor extraordinară, care mi-a pus bazele în tot ceea ce înseamnă materii clinice. Felul în care se purta cu pacienții, răbdarea de care dădea dovadă cu studenții și cunoștințele medicale m-au determinat să o privesc ca pe un model. Ulterior, în anul IV, am început cardiologia și dragostea mea pentru această specialitate a crescut și mai mult, având noroc de un asistent de stagiu excepțional. Am început să fac și gărzi și am realizat că în formarea mea sunt câțiva (puțini) medici cărora am pentru ce să le mulțumesc: unii m-au învățat „așa da“, alții sunt un exemplu de „așa nu“. De la fiecare am încercat să învăț câte ceva, pentru că fiecare are ceva de oferit, chiar dacă, până la urmă, e doar un exemplu negativ.

 

Stud. Roxana ȚAGA, UMF „Victor Babeș“ Timișoara


 

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.