Clinica de Chirurgie vasculară din cadrul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţe „Sf. Spiridon“ din Iaşi ne oferă un exemplu de colectiv care funcţionează optim, sub conducerea dlui dr. Radu Popa, un lider conştient că notorietatea şi expertiza pe care le-a dobândit trebuie valorificate în echipă.

  Reportajul semnat de dl Iftimie Nesfântu ne oferă prilejul reîntoarcerii la Medelenii lui Ionel Teodoreanu, punte peste veac, construită cu sentimente contradictorii – nostalgia trecutelor vremi evocate de scriitor şi dezamăgirea înfaţa cotidianului sordid.

  Se ajunge greu la Medeleni. Locul, evocat de Ionel Teodoreanu în pagini de un inegalabil lirism, există şi astăzi. A rămas numele aşezării. A mai rămas şi biserica veche, adăpostind câteva icoane, spre care se vor fi ridicat şi privirile viitorului prozator, ce avea pe atunci abia 14 ani. Romanul La Medeleni, publicat între 1925 şi 1927, avea să îşi tragă seva din întâmplări trăite în vara anului 1911, la conacul unor prieteni, aflat între albiile Jijiei şi Prutului. (...)

    Compartimentul de Chirurgie osteoarticulară şi musculoscheletală a hemofilicilor din Clinica II Ortopedie-Traumatologie Timişoara, unic în România, reper şi model în ţările sud-est-europene – este tratat cu indiferenţă de guvernanţi. „Anul acesta am fost scoşi din programul naţional de transplant“, avea să declare dl prof. dr. Dan V. Poenaru în cadrul unei conferinţe de presă prilejuite de a 11-a aniversare a respectivei unităţi. „Speranţa de viaţă este amputată“, adăuga, cu acelaşi prilej, dna prof. dr. Margit Şerban, precizând că în clasamentele internaţionale privind îngrijirile acordate bolnavilor cu hemofilie, „Romania rămane in continuare coada Europei“. Doi reprezentanţi ai Şcolii medicale din Banat, recunoscuţi în toată lumea pentru contribuţiile lor ştiinţifice, pun cărţile pe masă. (...)

   Cu decenii în urmă, ţara noastră era recunoscută pentru modernele sale facilităţi balneare. De atunci s-au schimbat regimul, legile şi proprietarii, iar turismul balnear a decăzut. Despre trecutul, prezentul şi perspectivele balneologiei româneşti, aflăm din dialogurile dlui Remus Anghel cu o serie de specialişti de marcă ai domeniului. (...)

 

    „Mergem la băi!“. Vreme îndelungată, expresia a reprezentat o formulă, magică în felul ei, în îngrijirea sănătăţii. După cum afirma Pliniu, timp de şase secole, romanii nu aveau la dispoziţie alt medic decât băile, curele balneare perpetuate în timp.

    În rândul acestor stabilimente, Băile Herculane au beneficiat de o tradiţie de excepţie. Urmele arheologice, cu vestigii datând din anul 153 d.Ch., plasează Herculane printre cele mai vechi aşezăminte balneare din lume. A fost cea mai căutată staţiune din Dacia, consemnată documentar încă din timpul împăratului Hadrian, până târziu, în secolul IV d.Ch. Împăratul Marcus Aurelius venea special de la Roma pentru a se trata la izvoarele termale de aici. Cronicarii consemnau faptul că, în timp, un sejur la Herculane ajunsese să însemne un adevărat privilegiu, pentru care se cheltuiau bani grei. (...)

 

   Etnopsihologia constituită în secolul trecut ca disciplină ce încearcă să înţeleagă identităţile diferitelor culturi, a avut parte de un „laborator bine utilat“. Acesta a fost Brazilia, care a cunoscut în secolul al XIX-lea mutaţii fără precedent. Printre acestea, demne de menţionat sunt: •cea socială, trecerea rapidă de la societatea rurală şi sclavagistă la o societate industrială şi urbană • cea culturală, pasajul de la o cultură portugheză, portughezobraziliană, imitată după cea europeană, la o cultură propriu-zis braziliană, emancipată de cea europeană. Din retorta în care au fost amestecaţi portughezii, amerindienii şi africanii cu un adaos de europeni şi asiatici a ieşit metisul, entitate convergentă genetică, etnică şi culturală sui-generis. (...)

 

   „Mulţumirea mea este că am rămas aici. Dacă mă plimbam dintr-o localitate în alta, necunoscând lumea suficient de bine, n-ar fi fost aşa… Am trăit aici, sunt laolaltă cu ei… E o satisfacţie. Ca şi cum aş fi de-a lor, nici nu se mai face vreo deosebire… Vedeţi dv., este nevoie de atât de puţin ca să ne simţim bine… Şi acest «atât de puţin» ne poate schimba viaţa…“ Despre mecanismele prin care satul românesc poate face ca drumul unui medic să nu mai aibă întoarcere, într-un reportaj de Iftimie Nesfântu. (...)

Mai multe detalii în ziarul nostru, Viaţa medicală.

   Ce se întâmpla pe vremea când în sate nu erau medici?! O întâmplare petrecută în urmă cu aproape 50 de ani aduce la vedere împrejurări – poate stranii – şi oameni care, în situaţii-limită, căutau rezolvări într-o lume pe care nu izbuteau să o înţeleagă. Fărâme dintr-o cultură veche, multimilenară, ajungeau să fie transmise noilor generaţii, predarea „ştafetei“ fiind mijlocită câteodată de medici de la oraş şi de minţi luminate ale satului, ce „vedeau“ dincolo de aparenţe.

   A şasea ediţie a conferinţei Medicina de familie – prima linie în asistenţa medicală, desfăşurată la Brăila, în perioada 14–16 octombrie 2010, şi-a încheiat lucrările, lăsând participanţilor – medici şi invitaţi din toate colţurile ţării – amintiri preţioase şi dorinţa de a reveni în „oraşul cu salcâmi“, acolo unde ştiinţele şi cultura fac – întotdeauna – casă bună. O echipă de aur, un eveniment de referinţă, o pagină de istorie medicală… Un reportaj semnat de dl Iftimie Nesfântu. (...)

   În urmă cu 118 ani, la Târgu Cărbuneşti se construia primul aşezământ spitalicesc din Gorj. În 2010, sărbătoarea Spitalului a reunit, in corpore, înalte feţe bisericeşti, reprezentanţi ai administraţiei publice locale, universitari, politicieni şi, desigur, actuali şi foşti conducători ai destinului acestui aşezământ de sănătate. Un reportaj de Paula Romanescu.

   Imi dorisem de multă vreme să fac un drum – o anchetă – prin dispensarele de prin satele dobrogene de pe malul drept al Dunării… Eram la Brăila, la inceputul lunii septembrie, la un congres, urma să mă intorc in Bucureşti. Am căutat un şofer dispus, la un preţ convenabil, să facă un asemenea traseu…

   Fiind duminică, nu mă aşteptam să găsesc medici de familie prin sate… In mare parte, cu două excepţii, previziunile s-au adeverit. Unii (la cabinete din sate ale judeţului Constanţa) nici măcar nu-şi afişaseră numele sau un număr de telefon pe avizierele dispensarelor… (...)

    Am ajuns în Iaşi, la Spitalul Clinic de Recuperare, înainte de ziua anunţată pentru interviu, însoţind, chipurile ca o rudă apropiată, un pacient ce venea din Dorohoi. Era dintr-un sat, dar se mutase la fata lui, la oraş. Fiind pătruns de bunele intenţii ce mă animau şi sprijinit de comportamentul firesc al pacientului, nu a fost o problemă să fiu acceptat şi să pot pătrunde pe secţie. „Dacă inspectorii unor comisii de control sau de acreditare a spitalelor, gândeam eu, entuziasmat de ideea proprie, ar folosi pentru fiecare nouă unitate luată în vizor această procedură şi ar merge acolo mai întâi ca pacienţi sau aparţinători, ar putea obţine, într-un timp record, o bună parte din informaţiile de care au nevoie. Restul ar fi doar ştiinţă, corectitudine, profesionalism.“ Entuziasmul de la început a ţinut însă doar până am ajuns – ca însoţitor al acelui pacient – pe secţie…

    Intervenţii chirurgicale transmise în timp real din blocul operator în sala de conferinţe, un dialog continuu între medicul ce opera şi participanţii la lucrări, posibilitatea de a pune întrebări şi de a da pe loc răspunsuri ori chiar de a focaliza zone de interes din câmpul operator, arătând „pe viu“ cum se poate rezolva o dificultate sau alta… Deşi eram, alături de ceilalţi participanţi, în spaţiile moderne ale pensiunii Montana din Slănic Moldova – locul unde s-au desfăşurat sesiunile ştiinţifice ale ediţiei a V-a Zilele Medicale ale SMU Moineşti, mă simţeam ca şi cum aş fi fost în sala de operaţie alături de echipa de intervenţii. La rândul lor, cei invitaţi să opereze (unii din ţară – Iaşi şi Bucureşti, alţii din ţări europene), mărturiseau că în sala de operaţie, alături de echipa spitalului gazdă, s-au simţit mai bine ca acasă… De mai mulţi ani, SMU Moineşti, prin managerul său – dl dr. Adrian Cotîrleţ – a devenit locul unde, vară de vară, la sfârşitul lunii iulie, remarcabili chirurgi din colţuri îndepărtate ale Europei se întâlnesc, aplicându-şi măiestria în abordarea unor cazuri chirurgicale adeseori extrem de dificile. Un reportaj de Iftimie Nesfântu.

    Nu mai intrasem în cunoscutul lăcaş de sănătate – unitate de referinţă aflată pe şoseaua Mihai Bravu din Bucureşti – de câţiva ani. Stabilisem în prealabil cu dl prof. dr. Petre Iacob Calistru, intervalul de timp când va fi disponibil pentru un interviu. Spitalul, pe care urma să-l prezint cititorilor, înfiinţat în cadrul Fundaţiei „Dr. Victor Babeş“, polarizează de un număr de ani pacienţi din cele mai diverse medii sociale.

   M-am uitat, instinctiv, către ecranul telefonului mobil; mai aveam câteva minute până la ora stabilită. M-am îndreptat spre recepţia din holul spaţios al clădirii, către una dintre tinerele care, în acel moment, era neocupată: „Unde-l pot găsi pe dl. profesor Calistru…“ Mi-a spus unde îl pot găsi şi m-am îndreptat către lift. Aveam să înţeleg mai târziu că omul care crease Centrul de Diagnostic şi Tratament „Dr. Victor Babeş“ îşi găsise drumul identificând-se cu imaginea unuia dintre maeştrii de odinioară ai Şcolii româneşti de Medicină, profesorul Victor Babeş. (...)

   La sugestia dnei dr. Luminiţa Apostolescu, directorul executiv al Direcţiei de Sănătate Publică a judeţului Vâlcea, am vizitat un cabinet medical individual din comuna Grădiştea, în extremitatea vestică, la graniţa cu judeţul Gorj. Cabinet apreciat a fi cel mai bine înzestrat de pe meleagurile vâlcene. Încă de la început, în discuţia cu tânăra doctoriţă Doina Manuela Mustafa, am avut surpriza să aflu că eram primul gazetar care călca pragul instituţiei pe care a onorat-o cu stăruinţă, profesionalism şi curaj, mult curaj, exact zece ani. Mi-a mărturisit, cu sinceritate, că nici nu ştie cum au trecut. Deşi la început, mai ales, au fost ani grei, foarte grei. (...)

Articolul integral îl puteţi citi în ziarul nostru, Viaţa medicală.

   O mână descărnată tremurândă cu mişcări nehotărâte întinde cu teamă parcă o reţetă spre farmacistă, care o primeşte cu grijă, o studiază şi începe să-i explice cât costă fiecare medicament prescris. Omul – are, cred, 90 de ani sau aproape! – o ascultă cu răbdare de sfânt… În cele din urmă, cu o voce venită parcă din altă lume, întreabă: – Şi cât costă toate la un loc? (...)

   În „pachetul de întrebări“ pe care-l folosesc ori de câte ori derularea unui interviu ajunge în impas, se află şi una care, surprinzător, a pus în dificultate mulţi interlocutori: Ce rol credeţi dv. că are „Viaţa medicală“ în publicistica românească? Am repetat întrebarea şi unor participanţi la Gala Viaţa medicală 2010.

   Unul dintre răspunsuri, oferit de dl prof. dr. Gheorghe Burnei, care se numărase printre laureaţii Galei 2009, acum a fost între invitaţii la eveniment, m-a lăsat realmente „mut ca o lebădă”: „Viaţa medicală este singura publicaţie din spaţiul publicistic românesc care a impus şi colaboratorilor (şi cititorilor) şi a păstrat un echilibru între partea ştiinţifică, strict medicală, şi partea dedicată literaturii şi artelor frumoase. Şi îşi găseşte, cred, corespondent în raportul dintre latura raţională şi cea emoţională a omului. Spuneţi-mi, cine a mai reuşit aşa ceva?!…“ Poate nu suntem departe de „secţiunea de aur“ din matematică – sau de acea „proporţie divină“ – cum o numea, la 1854, estetul german A. Zeising – aplicabilă deopotrivă şi corpului omenesc şi naturii. Şi nu mă surprinde că ediţia din acest an a Galei a adus la vedere aceeaşi armonie, aceeaşi „secţiune de aur“. (...)