Le publicăm începând din acest număr și, așa cum anunţam, premiem autorii lor cu câte un volum oferit de Editura All, „Relaţia medic-pacient în practica medicală”, scris de dr. Sever-Cristian Oană.

Cel care aduce somnul 

Dr. Andreea Rusu

L-am cunoscut pe domnul N. într-o gardă. Deși de statură înalt, era plăpând, firav. Stătea la marginea patului, cu masca de oxigen, conectat la patru injectomate și infuzomate prin intermediul unui cateter venos central.

Fiind de aproximativ o lună internat, nu mai avea nicio venă disponibilă. Intrase în spital cu diagnosticul de stenoză aortică strânsă, depășită din punct de vedere chirurgical sau intervenţional, însă medicii încă sperau la o procedură salvatoare. Avea doar 56 de ani.

Când am intrat în salon, ochii resemnaţi m-au privit pentru o secundă, apoi s-au îndreptat spre podea, unde au rămas pe toată durata anamnezei: „Cum vă simţiţi, sunteţi bine?”, „Sunt din ce în ce mai rău, o să mor în noaptea asta, așa îmi doresc”.

Surprinsă de răspuns, l-am asigurat că nu o să moară în garda mea întrucât o să fac tot ce îmi stă în putinţă să nu se întâmple așa. „De ce spuneţi că o să muriţi?”, „Păi nu vedeţi în ce hal am ajuns? Nici să dorm nu mai pot, nu m-am mai odihnit de zile bune”.

Pe lângă starea biologică alterată, altceva mi-a atras atenţia, faptul că nu se putea odihni și reface corespunzător în condiţiile în care l-am găsit în salon, lucru care probabil îl agita și îi perpetua gândurile negre: masca de oxigen scotea un zgomot infernal, televizorul mergea tare pe un canal care anunţa numai știri negative, patul era dezordonat, iar lumina, prea puternică.

Atunci mi-am zis că, dacă nu pot schimba ceva în tratament (era sub tratament maximal), măcar îl pot ajuta să treacă noaptea într-o atmosferă mai plăcută. M-am căţărat până la butoanele televizorului pentru a schimba canalul pe ceva mai pozitiv, i-am schimbat masca de oxigen cu una care făcea mai puţin zgomot, am redus lumina la minimum și am stat de vorbă cu el.

Mi-a povestit că singurul om care i-a rămas este fratele lui, că își dorește totuși să scape, dar că nu poate să vadă mai departe de boala lui. Cred ca am petrecut o oră în acel salon, încercând să îi redau speranţa.

Când am ieșit din salon, m-a rugat să mai vin să vorbesc cu el, pentru că îl ajută. După jumătate de oră am revenit, însă l-am găsit în pat dormind și nu l-am deranjat. În sfârșit, se odihnea după atâtea nopţi agitate și nedormite.

Dimineaţă am trecut din nou pe la el și l-am găsit bucuros. Bucuros că reușise pentru prima oară după mult timp să doarmă, că i-a păsat cuiva de suferinţa lui, că a fost ascultat.

După câteva zile, am aflat că operaţia a fost un succes. Sper că am pus și eu o cărămidă la refacerea lui.

„Singura care nu îl ia de sus”

Dr. Oana Cosinschi

Meseria aleasă este într-adevăr una aparte, cu multe recompense, dar și cu nenumărate dezamăgiri. Nu o să mint, cele mai memorabile întâmplări sunt, din păcate, cele nefericite, cel puţin pentru mine.

Am avut odată un pacient vârstnic, internat la noi cu cancer în stadiu terminal la diagnostic, fiind efectiv pe ultimul drum. Era un pacient dificil, încăpăţânat, sceptic, cu o atitudine autoritară. „Recalcitrant”, cum am spune noi. L-am văzut fugind din pat, fiind agresiv fizic și verbal cu personalul medical. Mă îngrozea gândul că îl vom prelua.

În cele din urmă, am ajuns să-l consult. L-am lăsat să vorbească, i-am ascultat toate nemulţumirile, unele fiind valide. Am lăsat foarte mult de la mine și a funcţionat. De fapt, domnul avea un umor mai ciudat și de multe ori era greșit înţeles.

Mi-a spus că sunt singura care nu îl ia de sus și apreciază că-l tratez ca pe un OM. Eram preferata lui. Mă lăsa să-i recoltez analize zilnic. Mă simţeam specială și mândră de dovada mea de umanitate și înţelegere. Stabilisem cu succes o relaţie medic-pacient perfectă.

Din păcate, starea lui s-a degradat progresiv și ajunsese să fie nevoie să-i facem toracenteză evacuatorie aproape zilnic, iar eu eram însărcinată cu acest lucru. Din preferata lui, devenisem călăul lui.

De fiecare dată mă întreba agonic „cât mă mai chinuiţi... lăsaţi-mă să mor acasă”. Într-un final, ne-am oprit din chinuit. Cinci săptămâni a îndurat acest om o mulţime de tratamente dureroase și inutile, care doar i-au prelungit suferinţa, departe de casa lui, departe de familie sau de orice alt cunoscut.

Întâmplări similare sunt nenumărate, dar am ales-o pe aceasta pentru că eram la început și m-a marcat cel mai mult. Și întrebarea mea rămâne aceeași: „Cât îi mai chinuim pe acești oameni?”.

Un subiect foarte delicat, știu. Cea mai mare dilemă medicală, știu.
Aștept cu nerăbdare să văd dacă se va schimba ceva în viitor cu privire la managementul pacienţilor terminali (nu doar patologia neoplazică). Dacă vor prima „nonmaleficenţa și respectarea demnităţii umane” în defavoarea „asigurării tuturor tratamentelor de care dispunem”.

Mintea care neagă negrul pe alb

Dr. Ioana Păunica

Poveștile cu și despre pacienţi sunt multe. Probabil că pe multe dintre ele le uităm dinainte să avem timp să le conștientizăm. Cu toate acestea, contactul cu pacientul schimbă.

Ne schimbă pe noi, în timp, și schimbă și pacientul. Poate pe acesta mai mult, medicul reprezentând o imagine a sistemului. În funcţie de specialitate, pacientul își va accesa mai mult o categorie de sentimente și de emoţii.

Neuroștiinţa ne spune că o emoţie negativă cântărește de trei ori mai mult decât una pozitivă. Așadar, acolo mi s-a dus și mie gândul. Pe lângă întâmplările plăcute, apreciative, care îţi dau suflu să continui, mai sunt și cele care te învaţă și îţi arată și o altă faţă a vieţii.

Cazul la care m-am gândit este unul relativ recent, cu care nu eram obișnuită, nefiind pe specialitatea mea. Este vorba de o politraumă. La o pacientă tânără. Transferată pe clinica respectivă după o internare la ATI de o lună.

Povestea a început pe o șosea din Brăila. Pacienta era pasager pe motocicletă împreună cu soţul. Totul s-a petrecut printr-un dezechilibru din cauza unei denivelări pe carosabil.

Pacienta a ajuns în camera de gardă cu un pneumotorax, iar în timpul puncţiei a făcut stop cardiorespirator, resuscitat după 5 minute. De aici a urmat un transfer la București.

Cu toate că sfârșitul a fost cel așteptat, după trei luni de la eveniment, poate că nu asta a fost ce m-a marcat. Fractura de antebraţ a soţului care venea în vizită. Masajul cu creme grase făcut de acesta printre lacrimi. Telefoanele vocale ale fiicei mici care încă spera.

Familia care nu a crezut deznodământul până la final. Brăţara împletită de fiică de la piciorul pacientei. Amăgirea că vor putea să o îngrijească și acasă cu tot cu CPAP.

Întrebările zilnice dacă a făcut un semn conștient. Întâmplările simple, care pentru unii sunt fatale, iar pentru alţii, doar povești de spus la cafea. Mintea cuprinsă de durere care neagă negrul pe alb. Viaţa se întâmplă și ne poziţionează, mai devreme sau mai târziu, de o parte sau de alta a patului. Noi suntem aici și observăm. Ajutăm. Învăţăm.

Bunicii oricui

Dr. Simona Ștefănoiu Ciobotea

Lucrez de ceva timp într-o unitate medico-socială. E obositor psihic și vii încărcat de toate poveștile de viaţă ale bunicilor (bunici care ar putea fi ai mei, ai voștri, ai oricui), bunici care nu vor decât un zâmbet cald și o îmbrăţișare, puţină umanitate, puţin suflet și puţin respect!

Mulţi au fost uitaţi de ai lor, însă ei nu i-au uitat și povestesc cu lacrimi în ochi cum îi legănau pe picioare când erau mici, cum spuneau că lor nu le e foame numai ca să le ajungă copiilor mâncarea, cum ţeseau și împleteau la lampă până seara târziu ca să aibă cei mici haine și să nu ducă grija zilei de mâine...

Toţi sunt cu multiple boli invalidante, dar nu le pasă de asta. Vor doar puţină compasiune și căldură sufletească. ,,Nu vă mai faceţi praf, doamna doctor, cu tratamentele, ce rost mai are să trăiesc?”... Încerc să le explic că este pentru binele lor, ca să nu se agraveze boala, la care îmi răspund ,,Bine, iau tratamentul pentru dumneavoastră, ca să nu vă cad povară la pat și să nu chinui mai mulţi oameni!”.

Acum, spuneţi și dumneavoastră, cum să nu duci acasă zilnic atâta suferinţă? Cum să continui să le spui zilnic că totul va fi bine, când ei știu că binele pentru ei este cu totul altul, dar nu au încotro? Bunicii nimănui, dar totuși bunicii noștri...

Citiți și: Condamnat să fii în grija unui anume medic