Am stat de vorbă cu el recent despre cum se împacă medicina cu muzica, cele două mari iubiri ale sale.

CARTE DE VIZITĂ:

• Medic resident Boli Infecţioase, la Institutul Naţional de Boli Infecţioase „Prof. Dr. Matei Balș” din București
• Membru fondator al trupei Jukebox și solist vocal 
• Absolvent al UMF „Carol Davila” București

Cum aţi hotărât să reveniţi la medicină?

Odată cu pandemia, a venit momentul în care m-am simţit inutil pentru prima oară în viaţa mea, după 20 și ceva de ani de cântat. Am zis că dacă nu pot să fac muzică, atunci o să mă întorc la cealaltă iubită (medicina – n.red.). Nu a fost frumos din partea mea! (râde) Dar m-am întors la spital și-atunci mi-am zis că dacă este să muncesc altceva, măcar să fie meaningful pentru mine. Am început rezidenţiatul în 2021. Ulterior, lucrurile au început să se schimbe.

A fost o provocare să reluaţi învăţatul pentru rezidenţiat? 

Nu mă vedeam făcând altceva. Iar motivaţia a fost atât de puternică! Îmi este foarte greu să fac ceva împotriva firii mele, adică să mă mobilizez să fac ceva care nu-mi place, care nu mă atrage. În momentul în care m-am apucat de citit, am constatat că este ca mersul pe bicicletă și că lucrurile acelea îmi erau familiare. M-am simţit de parcă acei 20 de ani de pauză nici n-au existat. 

Cântăreţul de la „Adulţi VI”

Cum reacţionează pacienţii când vă văd? 

Mulţi dintre ei mă recunosc, dar nu îmi spun din prima asta, ci la sfârșit. Mai ales când eram la început, erau surprinși pentru că nu se 
așteptau să mă vadă acolo [la spital] și își dădeau seama că îmi știu faţa de undeva. Când se uitau mai bine și îmi vedeau tatuajul (cu microfon – n.red.) de pe mână și mai vedeau și cerceii, ziceau „Ăsta trebuie să fie!”. Se uitau la ecusonul meu și, da, venea confirmarea. 

Cum au fost primele zile în spital, ca medic rezident? 

Prima săptămână a fost interesantă. Toată lumea se uita la mine. Eram cu mască, nu aveam cerceii, purtam halatul cu mânecă lungă. Colegii se uitau și parcă se întrebau: „Cine-i ăsta, mă? Pe ăsta-l cunosc!”. Noi toţi fiind cu măști atunci... Asta până când au pus informaţiile cap la cap și au aflat cine sunt. Acum n-aș zice că sunt „mascota” institutului, dar cam toată lumea știe că sunt cântăreţul de la „Adulţi VI”, secţia care m-a adoptat.

Cum este perceput medicul infecţionist în România?

Pacienţii au la fel de multă sau la fel de puţină încredere în infecţioniști cum au în orice altă specialitate. (râde) A fost perioada pandemiei, când oamenii au aflat că infecţioniștii există. Pentru mine, pandemia a fost traumatizantă.

De ce?

Pentru că a fost perioada în care medicul infecţionist și medicul de terapie intensivă erau supuși unor „execuţii publice” de tot felul de oameni. La spital, vedeam cu ochii mei cât de multă muncă și dăruire depuneau medicii. Iar când deschideam televizorul, realitatea de la TV nu avea nicio legătură cu cea pe care eu o vedeam. A fost foarte, foarte frustrant.

În momentul în care termin rezidențiatul, voi continua tatuajul de pe antebraţ. Vreau să îmi fac un coronavirus... Dacă nu era coronavirusul, acum nu eram înapoi la spital.

Problemă de sănătate publică

În următorii ani, care credeţi că va fi rolul infecţioniștilor?

În contextul creșterii rezistenţei la antibiotice și în condiţiile consumului și prescrierii de antibiotice de multe ori nejustificate și abuzive, rolul medicului infecţionist va fi din ce în ce mai pregnant. Poate nu atât ca medic implicat în îngrijirea directă a pacientului, cât în calitate de consultant în spitale multidisciplinare. Îmi spunea o prietenă, la un moment dat, „Ce bine că te faci medic infecţionist! Așa nu mai trebuie să învăţ eu tot timpul antibioticele”. În momentul de faţă, rezistenţa la antibiotice este o problemă de sănătate publică la nivel mondial. Acesta e motivul pentru care se îngrădește foarte mult prescrierea lor. Din ce în ce mai des infecţionistul va fi chemat [de colegi], pentru că el va fi la curent cu ultimul profil de rezistenţă al bacteriilor cu care ne confruntăm în spital. 

Profesia dv. are și o parte frumoasă?

Toată [profesia] e frumoasă! Când mă trezesc dimineaţa, la 6:00, și sună ceasul, sunt bucuros că începe o nouă zi. Partea frumoasă e în fiecare zi! Este faptul că mă duc într-un loc care îmi place; că lucrez cu niște oameni de care mi-e drag; că atmosfera între noi este foarte plăcută și interacţiunile sunt relaxante. Și că nu simt că a trecut timpul. Nu e o povară. Da, e un efort pe care trebuie să îl fac. Dar nu e un stres. 

Colaborarea este încă dificilă

Cazuri dificile, de când sunteţi medic rezident, aţi avut? 

Sunt și cazuri dificile, a căror rezolvare depinde în totalitate de secţia noastră. Dar pentru mine, de exemplu, cele mai dificile sunt cazurile la care am nevoie de ajutorul altor specialităţi – aici cred că este o problemă destul de mare în România. 

Puteţi detalia? 

Colaborarea încă este mult prea dificilă, faţă de cât de necesară este. Abordarea multidisciplinară a devenit regulă în celelalte ţări. În România e destul de complicat. La „Matei Balș”, fiind spital monodisciplinar, noi suntem doar infecţioniști. Dacă am un pacient cu endocardită, de exemplu, pentru care aș avea nevoie de ajutor, nu pot să apelez la colegul meu de pe secţia de cardio, că nu am. Aici este cel mai dificil: momentele în care încerc să ajut pacientul și îmi dau seama că sunt limitat și că depind de altcineva. 

Schimbări la firul ierbii 

V-aţi gândit că aţi putea schimba ceva în sistem? 

Sunt lucruri pe care le poţi schimba, ca medic, la firul ierbii. Iar ceea ce pot eu să schimb este modul în care tratez pacientul. Poţi să fii un medic mai empatic, să îţi iei cinci minute să îl lămurești, să vorbești cu el și cu aparţinătorii într-un mod care să le aducă liniște și confort. Empatia te mai ajută ca să îţi dai seama că pacientul, de fapt, nu face figuri, ci că omul acela credea, cu o săptămână înainte, că este sănătos tun. Iar acum a aflat că poate să moară în orice moment. Nu e ușor de gestionat așa ceva! Numai că lucrurile care au nevoie cu adevărat să fie schimbate sunt cele care se rezolvă de sus, și nu de jos. 

La ce vă referiţi? 

Mă refer la voinţa politică. Cred că mai trist decât atât nu este voinţa politică, cât este competenţa la nivelul deciziei politice. Atât timp cât tu vei avea o politică parazitată de corupţie, corupţia îţi va aduce oameni incompetenţi în posturi de decizie. Chiar și cu voinţă politică, în condiţiile astea, un om incompetent cu bunăvoinţă nu va reuși să facă nimic bun pentru sistem. Va dura foarte mult până când se va putea face treaba asta, până când va exista o coerenţă în politicile de sănătate și în abordarea în ce privește spitalele. 

Medicina are legătură cu omul

Ce vă întreabă oamenii cel mai des? 

„Ce legătură are, frate, medicina cu muzica?” Are, pentru că medicina are legătură cu omul. Noi tratăm și corpul, dar trebuie să tratăm și psihicul. Iar medicul curant trebuie să se ocupe și de partea sufletească a pacientului. E vorba de legătura de încredere pe care trebuie să o stabilești cu pacientul, pentru că ea are un rol destul de important în procesul de vindecare. Atât ca medic, cât și ca artist, te adresezi sufletului pacientului. 

Mătușa dv. a fost medic. Ce sfaturi v-a dat despre medicină? 

Mătușa mea mi-a spus, când am dat la Medicină, în ’94-’95: „Alexei, nu da la Medicină! Este cea mai neagră perioadă pe care a cunoscut-o vreodată medicina, până acum! Și este cea mai neagră perioadă pentru medici”. (râde) Nu am înţeles atunci ce voia să spună, i-am răspuns că mai am șase ani până termin facultatea, plus ce mai urma... Stagiatură, rezidenţiat. Nu avea cum să fie rău. După aceea, i-am dat dreptate (râde), pentru că exact atunci începea perioada în care dispărea respectul pentru meseria asta – atât din partea pacienţilor, cât și din partea autorităţilor. Au fost niște salarii cu care nu se putea trăi, efectiv! Pentru medicii tineri a fost o perioadă neagră.

Galerie imagini (5)