După o perioadă încărcată de lansări și de evenimente, am revenit în sala de lectură a Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” din Iași. Una dintre plăcerile mele este parcurgerea presei de odinioară. Urmăream, recunosc, un anumit subiect. Însă, cum mi se întâmplă mereu, mi-au atras atenţia unele notaţii despre zgomotul străzii. „Credem că ar trebui să se interzică șoferilor abuzul de claxoane. Dl general Nicoleanu a văzut desigur la Paris că șoferii apasă pe para de cauciuc a claxonului numai când este nevoie absolută. Pe când la noi, e un adevărat infern, care e sporit și de varietatea infinită de claxoane, uruitoare și sirene.” Am transcris finalul articolului „Circulaţia a devenit un iad”, scris de un jurnalist în Lupta din vara anului 1927 (an. VI, nr. 1673, vineri, 1 iulie 1927, p. 3).

Nici orașele tihnite, precum Câmpulungul, nu s-au salvat din „efectul civilizaţiei”, care „se resimte deci suveran pretutindeni. Civilizaţia care vine în zgomot de claxoane, în urlete de jazz, în chiote stridente de şansonete care răsună așa de discordant printre brazi și prin murmurul patriarhal al Moldovei” (Opinia, an. XXIII, nr. 6063, miercuri, 10 august 1927, p. 1). Totuși, Capitala suferea cel mai mult. De aceea, Prefectura de Poliţie publicase o ordonanţă prin care interzicea claxonatul în București. „Ei bine, de când s-a publicat această ordonanţă, șoferii își fac o plăcere să spargă și mai mult urechile cetăţenilor cu aceste claxoane, bătându-și joc și de ordonanţă, și de Prefectură. Pentru a avea liniște, cel puţin ca înainte, rugăm Prefectura ca, dacă agenţii de circulaţie sunt surzi sau au motive serioase să rămână surzi, să retragă mai bine această ordonanţă. În orice caz, cetăţenii nu trebuie să fie victimele luptei dintre Prefectură și atotputernicii șoferi, care își bat joc de ordonanţele ei” („Cum se respectă o ordonanţă”, în Viitorul, an. XXI, nr. 6172, joi, 13 septembrie 1928, p. 5).

Și Vestul suferă

Neue Wiener Tagblatt anunţa, în toamna anului 1928, că zgomotul străzii în Londra devenise „o adevărată urgie”, ceea ce a condus la convocarea unei conferinţe speciale la care au fost invitaţi să participe autorităţile municipale, Poliţia și fabricanţii de claxoane de automobile. Evident, soluţia a fost „constituirea unui comitet special care să găsească mijloacele de a preîntâmpina neajunsul de care suferă orașul Londra”.

În vreme ce la Paris se impunea automobiliștilor să facă mai puţin zgomot cu claxoanele sau cu eșapamentul liber, în Statele Unite ale Americii, Annie E. Gray, secretară generală a Women’s Peace Society din New York, declara război... zgomotelor. Săptămânalul de actualitate Oglinda lumii observa că doamna Gray „socotește că zgomotul ne face belicoși. Poate. Mai puţin nervoși, bărbaţii vor deveni mai pașnici. Să acceptăm prevestirea. Dar notăm cu interes că dna Gray a denumit 93 zgomote contra cărora se cade să luptăm. 93! Cifră tragică...” (an. VIII, nr. 7, 16 februarie 1929, p. 109).

Patru decenii mai târziu, înrăutăţirea situaţiei îl făcea pe unul dintre cei mai importanţi psihiatri din Europa, prof. dr. Petre Brânzei, să scrie: „Circulaţia în orașul Iași atinge, în ultimul timp, nivele ridicate care impun, între altele, și discutarea agresivităţii fonice a străzii. (...) Fenomenele acute de perturbare psihofiziologică provocate de stimularea fonică neadecvată se traduc prin descărcări adrenalinice cu spasme ale musculaturii arterelor și ale tubului digestiv, cât și prin denaturarea reflexelor absolute de apărare ce pot culmina fie prin «reacţia de fugă oarbă», fie prin reacţie cataleptică «de statuie», îndeosebi când alarmarea fonică (lovitura de claxon) survine din spate și de la mică distanţă, la o persoană neavizată de apropierea vehiculului. În acest mod apare clar că alarmarea fonică nu îndeplinește în orice situaţie rolul de stimulare adecvată a atenţiei pietonului, constituind în schimb o sursă sigură de perturbare psihofiziologică a locatarilor bombardaţi continuu în anumite sectoare de trafic intens cu decibelii «personalităţii» diverselor claxoane, folosite adeseori fără discernământ”. Acestea puteau genera sau favoriza, nota specialistul în sănătate mintală, „apariţia unor sindroame psihosomatice ca hipertensiunea arterială, dischinezii ale tubului digestiv sau reacţii nevrotiforme”. Preciza că în toate centrele aglomerate s-a interzis claxonatul, „fără a se determina prin aceasta o creștere a accidentelor de circulaţie”.

Referindu-se la orașul în care activa, ca director al Spitalului „Socola”, municipiu „al cărui trafic rutier se află în continuă creștere, în mod firesc se pune întrebarea dacă agresiunea claxoanelor (alături de explozivii decibeli ai motocicletelor ce se ascultă chiar în perimetrele de siguranţă ale spitalelor și școlilor) mai constituie încă o situaţie de nedepășit în cadrul siguranţei circulaţiei, sau poate fi abordată ca o problemă de educaţie colectivă privind asanarea agresivităţii fonice a străzii” (Flacăra Iașului, an. XXIII, nr. 6395, marţi, 4 aprilie 1967, pp. 1, 2). 

Dacă ar trăi să vadă și să audă ce aglomeraţie și ce agresivitate a străzii sunt zilnic în zona Institutului de Psihiatrie „Socola”, și-ar reevalua complet textul. Și, cu influenţa-i cunoscută, chiar ar determina autorităţile să ia măsuri. Și nu după hipnoză!