La început a fost
scepticismul
În 1903, când pasteurianul Amedée Borrel (1867–1936) a lansat
ipoteza după care „agenţii filtrabili“ (cum erau numite pe atunci virusurile)
ar 
putea să fie la originea unor forme de cancer, prea puţini specialişti au
aderat la o asemenea idee. Era firesc să fie aşa, pentru că, în ciuda biruinţei
teoriei microbiene a bolilor infecto-contagioase (de la Pasteur, Koch şi
colab. citire, 1879–1900), despre „agenţii filtrabili“ se ştia foarte puţin.
Primul virus fusese pus în evidenţă 13 ani
mai înainte (1892) de către botanistul rus D. I. Ivanonski (VMT – virusul mozaicului tutunului). Între 1892 şi
1905, mai fuseseră descoperite alte două virusuri: cel al febrei aftoase de la
bovine (Friedrich Löffler şi Paul Frosch, 1897) şi cel al febrei
galbene (W. Reed, J. Carrol şi J. Lazear, 1901). În 1903, anul lansării
ipotezei lui A. Borrel care implica „agenţi filtrabili“ în cancer, chiar şi
aceste realizări ale „embrionului de virusologie“ (etiologia febrei aftoase şi
a febrei galbene) erau aproape necunoscute de către medici. În plus, chiar şi
cei câţiva infecţionişti care auziseră de existenţa virusurilor, se îndoiau de
valabilitatea celor susţinute de A. Borrel, de vreme ce pasteurianul, om de ştiinţă
bine cotat de altfel, nu-şi sprijinea presupunerea pe niciun argument clinic
ori experimental.
Nu pornim, aşadar, numărătoarea celor 100
de ani ai virusologiei oncologice de la Borrel (1903), ci din anii 1911–1912, răstimp
în care medicul american Peyton Rous
(1879–1970) şi-a publicat lucrările asupra sarcomului găinii, care azi îi poartă
numele. P. Rous a demonstrat că această tumoră a găinii se poate transmite în
serie la aceeaşi specie, prin inocularea unor filtrate acelulare. Cu alte
cuvinte, neoplazia avea ca etiologie
absolut sigură un
virus.
În epocă şi chiar patru decenii după aceea,
semnificaţia etiopatogenică a experienţelor lui P. Rous nu a fost înţeleasă,
tot aşa cum nu au fost luate în considerare alte două articole care trebuiau să
dea de gândit. Încă din 1898, medicii veterinari sir John McFadyean şi Frederick
Hobday publicaseră reuşita transmisibilităţii papiloamelor la câine, prin
inocularea la animalul sănătos a unor filtrate acelulare din lizate de ţesut
papilomatos, iar, în 1907, italianul Giuseppe
Ciuffo îşi transmisese – „pe pielea propriilor mâini“ – tumorete
papilomatoase, folosind un filtrat acelular de Veruca vulgaris (prima experienţă de transmitere interumană).
Cu toată atmosfera de neîncredere în
etiologia virală a neoplaziilor benigne ori maligne, despre „cancerul infecţios“
s-a mai vorbit prin anii 1926–1938, adică imediat după ce Comitetul Nobel a
comis eroarea de a acorda prestigiosul premiu pe 1926 danezului Johannes Andreas Grib Fibiger
(1867–1928), care a pretins că Spiroptera
carcinoma, un „biet“ saprofit, ar fi, de fapt, „bacteria cancerului“.
Respectiva păcăleală a accentuat atmosfera de scepticism care apăsa greu asupra
ideii de carcinogeneză infecţioasă. În plus, apăruseră nu demult, între 1918 şi
1921, articolele japonezilor Katsusaburo
Yamagiwa şi Koikhi Ichikawa,
care dovediseră, fără drept de tăgadă, că gudroanele sunt cancerigene.
Dezvoltarea ulterioară de către Charles
Oberling (1895–1960) a teoriei
carburilor cancerigene, ca şi dovezile aduse în sprijinul carcinogenezei cu
agenţi fizici (raze X, UV etc.), iar mai târziu al celei datorate unor factori
interni (heredo-metabolici) au împins teoria carcinogenezei virale la periferia
credibilităţii şi a interesului.
Cu toate acestea, portofoliul unor observaţii
şi experimente care să-i confirme pe Amedée Borrel şi Peyton Rous continuă să
crească, în ciuda scepticismului dominant în perioada 1925–1950.
În 1934, rockefellerianul Richard Shope (1901–1966) a semnalat
prezenţa în preriile americane a unui iepure cu coarne. S-a văzut că acele
coarne, care îi dădeau un aspect de „cerb pitic“, erau produse de un virus din
familia Papilloma, pe care Shope l-a
izolat şi transmis apoi în serie, prin filtrate acelulare. Marea surpriză a
fost însă că, în timp ce la iepurii sălbatici respectivul virus reproducea
tumorile benigne (acele coarne), la iepurii albi de laborator producea cancere. În deceniile care au urmat, descoperirea
unor virusuri oncogene la animale a continuat în avalanşe. Medicul militar
american Balduin Lucké (1889–1954) a
descris un adenocarcinom renal la broasca-leopard (Rana pipiens), provocat de un virus herpetic specific.
S-a demonstrat că neurolimfomatoza găinilor,
boală tumorală descrisă încă din 1907, de medicul veterinar maghiar Joseph Marek, este provocată tot de un
virus oncogen. În 1936, un alt oncolog experimentator din SUA,
John Joseph Bittner (1904–1961)
descoperea MMTV (Mouse Mammary Tumor
Virus), un beta-retrovirus care producea tumori mamare la şoricioaicele
care alăptau.
Descoperirea „factorului lapte“ de către J.
Bittner a revelat un nou orizont în carcinogeneză. În 1966, s-a demonstrat că
acest virus, transmis vertical de la şoricioaica lactantă la puii-femele, rămâne
latent în perioada timpurie din viaţa unei şoricioaice tinere, producând
cancerul mamar în momentul când acţionează influenţele hormonale tipice alăptării.
Această constatare readucea în discuţie
posibilitatea ca anumite virusuri sau „fragmente“ de virusuri (artrovirusuri, cum le numea prin anii
’60 Ştefan S. Nicolau, adept
„ardent“ al teoriei virale a neoplaziilor), să persiste insidios, integrate în
genomul unor celule, de-a lungul mai multor generaţii celulare. Să nu uităm că,
încă din 1921, Jules Bordet (laureat
Nobel în 1919) şi Mihai Ciucă,
descoperind în premieră fenomenul de lizogenie la bacteriofagi, deschiseseră
drumul a ceea ce azi numim transducţie
fagică.
În cea de-a doua parte a secolului XX,
descoperirile de virusuri cu potenţă oncogenă au continuat în cascadă. Încă din
1950, Charlotte Friend, tot din SUA,
izola nu numai un nou virus oncogen ce provoca leucemia la şoarecii de crescătorie(Friend leukemia virus), dar descria şi
un nou tip de celule leucemice: Friend
erythroleukemia cells. Ideea după care leucemia ar putea fi provocată de un
factor infecţios fusese susţinută de către Victor Babeş, din păcate însă fără
argumente experimentale, încă din 1912.
Între 1951 şi 1953, oncovirusologul
newyorkez Ludwig Gross (1904–1961)
descoperea şi studia un nou virus oncogen la şoarecii de crescătorie (un
retrovirus), pe care cercetătoarea Sarah
Elizabeth Stewart (1905–1976) şi eleva ei Berenice Eddy (1903–1989) l-au studiat în amănunţime şi l-au numit Polioma virus. Berenice Eddy a mai
descoperit, în 1960, şi un alt virus cu potenţă oncogenă: SV40. Cum arată şi
numele 
(SV – Simian virus),
respectivul agent vacuolizant a fost pus în evidenţă întâmplător în culturile
celulare de rinichi de maimuţă, folosite ca substrat în tehnologia de preparare
a vaccinului antipoliomielitic (metoda Albert Sabin).
A fost un adevărat „duş rece“ atunci când
specialiştii şi opinia publică şi-au dat seama că, de-a lungul mai multor ani,
milioane de copii din întreaga lume primiseră, odată cu vaccinul, şi un virus
oncogen supraadăugat. Pentru a masca acest accident, superiorii Berenicei Eddy
au retrogradat-o şi, deoarece ea nu a încetat să clameze nenorocirea, au
eliminat-o din cercetarea ştiinţifică. Inutil, nimic nu a putut fi muşamalizat.
Nu putem să nu amintim că, în 1970, câţiva
cercetători români din Institutul de Virusologie „Ştefan S. Nicolau“ Bucureşti
(Nina Şahnazarov, Adrian Muţiu, Georgeta Danielescu ş.a.) au dovedit că virusul
SV40 este capabil să cancerizeze celule umane cultivate in vitro. După 1990, cercetările italianului Michele Carbone de la Universitatea La Sapienza din Roma au pus în evidenţă prezenţa SV40 în 60% din
tumorile mezoteliale pulmonare pe care le-a studiat. Oncovirusologii americani
de origine italiană Umberto Saffiotti şiAntonio Procopio, ca şi conaţionala
lor Hulda Clark (1928–2009) au
izolat SV40 de la numeroase persoane care nu fuseseră vaccinate în antecedenţă
cu vaccin polio Sabin, fapt ce impunea o altă tulburătoare concluzie: virusul
vacuolizat oncogen 40 al maimuţelor s-a infiltrat în populaţia umană şi pe alte
căi decât infecţia accidentală prin vaccinările antipolio în masă. Cercetări de
după anul 2000 au demonstrat că, posedând un anumit antigen, SV40 este capabil
să anihileze proteina p53, binecunoscută ca reglator al multiplicării celulare.
Vremea certitudinilor
Cumulul de argumente asupra rolului oncogen
al unor virusuri la felurite animale (peşti, reptile, păsări, şoareci, feline,
ovine, caprine, bovine, maimuţe etc.) a dat de înţeles că specia noastră nu
poate constitui o excepţie, nici ca infecţie intraspecifică, nici ca o
contaminare de la alte specii din ambient.
Prima mare certitudine a etiologiei virale
a unei forme de cancer la om este limfomul Burkitt. Aşa cum se ştie, încă din
1958, medicul irlandez Denis Parsons
Burkitt (1911–1993), care lucra în Africa, la Muloga Hospital – Kampala, lângă
lacul Victoria, a publicat primele observaţii asupra respectivului limfom.
Ulterior (1960), trei virusologi din Marea Britanie, sir Michael Anthony Epstein, Yvonne
Barr şi Bert Geoffrey Achong, au
izolat virusul ce provoca acest limfom.
O constatare care a stârnit uimire în acei
ani (1960–1980) a fost varietatea de forme clinice şi morfopatologice pe care
acelaşi virus Epstein-Barr o provoacă, în funcţie de „terenul organic“ –
dependent de zestrea genetică şi de factorii geoclimatici – al unor anumite
populaţii. Astfel, în general, dacă la copiii africani acest virus dă limfomul
descris de Burkitt, la populaţia din sudul Asiei (în special China) provoacă un
carcinom nazofaringian (P. A. Trumper şi colab., 1977), în timp ce la populaţia
de rasă albă virusul este, în general, cauza mononucleozei infecţioase.
Virusurile herpetice au fost aduse în
prim-planul atenţiei nu numai de cercetările adresate virusului Epstein-Barr,
ci şi de aşa-numitele „virusuri herpetice asociate“, aşa cum este Herpes 8,
care agravează stările de imunodeficienţă. Este cazul cunoscutelor tumori
dermice descrise în 1892 de vienezul Moritz
Kaposi (1837–1902) şi studiate magistral histopatologic de către Victor
Babeş. Implicarea v. Herpes 8 în maladia Kaposi consecutivă imunodepresiilor
(SIDA este cel mai bun exemplu) a fost dovedită mai ales după 1990, de Yuan Cheng şi colab. (1994).
Virusurile Papilloma au fost bănuite a fi la
originea unor neoplazii la om încă din anii ’20–’30 (experienţa lui G. Ciuffo era chiar din 1907). Este însă
meritul germanilor Werner Henle
(1919–1987), strănepotul cunoscutului anatomist şi patolog de la începutul sec.
XIX, Jakob Henle, al soţiei sale, Gertrude
Henle (1912–2006) şi mai ales al elevului lui W. Henle, Harald zur Hausen (n. 1936) de a fi
dovedit implicarea neîndoielnică a unor anumite tipuri de papilomavirusuri în
cancerele genitale. A fost deschis astfel drumul profilaxiei specifice a acestor
neoplazii. Apreciindu-se contribuţia în domeniu a lui H. zur Hausen, i s-a
acordat (în 2008) Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină.
Nu este cazul să detaliem aici modul în
care a fost clădită, în ultimii 20 de ani, certitudinea că virusurile cu potenţă
oncogenă iau parte activă la procesul de carcinogeneză la om. S-a risipit
complet acea mirare a anilor ’60–’70 bazată pe concluzia falsă că virusurile ar
juca un rol oncogen mai ales la animale şi mult mai puţin la specia noastră. Într-adevăr,
chiar la nivelul anilor ’70–’80, lista neoplaziilor cu etiologie virală
principală sau asociată era disproporţională: multe la animale şi doar
virusurile Epstein-Barr şi Papilloma la om. În prezent, cel puţin şapte familii
de virusuri au printre membrii lor tipuri dovedite a fi principal sau secundar
carcinogene pentru om: Herpes cu v. Epstein-Barr şi H8 Kaposi, Papilloma
(tipurile 16 şi 18), anumite adenovirusuri, virusurile hepatitice B şi C,
virusul leucemiei adultului cu celule T (adult
T-cell leukemia) şi poliomavirusul carcinomului cu celule Merkel. Iar lista
tinde, desigur, să se îmbogăţească în următorii ani.
Oncovirusologia a
impulsionat cunoaşterea structurii şi fiziologiei celulei normale
Intrigaţi de descoperirea lui P. Rous,
numeroşi cercetători au început să lucreze cu aşa-numitul Chicken Tumor 1. Aceste investigaţii, accelerate în decada
1930–1940, aveau ca obiectiv aflarea cauzelor carcinogenezei ca fenomen, dar
adesea s-au abătut de la acest scop. Aşa i s-a întâmplat belgianului Albert Claude (1899–1983) de la
Institutul Rockefeller (laureat Nobel în 1974, alături de George Emil Palade şi Christian
de Duve), care, nutrind ambiţia să vadă la microscopul electronic şi,
ulterior, să izoleze în stare pură virusul Rous, „s-a rătăcit“, descoperind un
alt continent 
al cunoaşterii: componentele
submicroscopice ale celulei vii şi generoasa
tehnică a ultracentrifugării fracţionate.
Tot ceea ce a urmat în perioada 1945–1975 şi
chiar după aceea (disecţia moleculară a citoplasmei, membranei şi nucleului, ca
şi unele aspecte funcţionale generate de aceste structuri) îşi are obârşia în
cercetările asupra virusului Rous din anii ’40–’50. Mă refer la evidenţierea de
către A. Claude a microzomilor, la descoperirea reticulului endoplasmic de cătreKeith R. Porter (1912–1997), la
evidenţierea ribozomilor (G. E. Palade, 1953). Aceasta ca să nu mai vorbim
despre introducerea acelor tehnici de laborator care au permis explorarea amănunţită
a celulei animale şi vegetale, precum ultracentrifugarea fracţionată, fixarea cu
tetraoxid de osmiu, includerea în metacrilat şi seria de microtoame speciale.
Întreaga metodologie a cultivării celulelor
izolate in vitro, cu toate realizările
ei din virusologie, imunologie, oncologie, genetică, chirurgie a transplantului
ş.a., se bazează pe o altă reuşită semnată în 1916 de Peyton Rous şi
colaboratorul său, F. S. Jones: tehnica
tripsinizării.
Odată cu impactul noilor descoperiri de
genetică moleculară, care au urmat după precizarea structurii şi funcţiilor ADN
şi ARN (1962–1970) şi elucidarea biosintezei proteinelor, unele virusuri
oncogene au devenit, alături de alţi „cobai neconvenţionali“ (E. coli, Proteus, S. cerevisiae, larva
viermelui Coenorabditis elegans şi,
desigur, clasica Drosophila melanogaster
ş.a.), modele ideale pentru toate ramurile biomedicale ce se sprijină pe
genetica moleculară. Ne referim, între altele, la studiile asupra genomului şi
proteomului retrovirusurilor, herpesvirusurilor, adenovirusurilor etc., urmate
de posibilitatea extirpării prin metode de chirurgie genetică a unor fragmente
de nucleotide, cum sunt, de exemplu, câteva dintre oncogenele cunoscute.
S-a deschis astfel calea folosirii unor
virusuri făcute ofensive, ca vectori ai unor molecule, uneori chiar gene întregi
(în special adenovirusuri), ce trebuie transplantate într-un genom deficient.
Contribuţia
oncovirusologiei la descifrarea mecanismelor moleculare ale carcinogenezei
După ce lui Peyton Rous i s-a acordat –
neobişnuit de târziu – Premiul Nobel (în 1966, când savantul avea 93 de ani, la
55 de ani de la descoperirea retrovirusului oncogen care-i poartă numele),
cercetările asupra acestui virus ca şi asupra altor retrovirusuri s-au
intensificat. Rezultatele „au evadat“ şi de data aceasta din intenţia iniţială:
au impus concluzii general valabile nu numai în domeniul strict al patologiei
oncologice aviare, ci şi în cel al fenomenelor cancerizării în general, la
toate speciile, inclusiv la om. Mai mult, ieşind din continentul patologiei,
aceste rezultate au adus lumină în ce priveşte zestrea de gene pe care
diferitele specii şi organisme o poartă. După 1970, oncovirusologia a
participat astfel la inventarierea arsenalului genic normal şi chiar la
elucidarea funcţionalităţii unora dintre aceste gene sau complexe de gene. Unul
din pilonii pe care se sprijină azi genomica (de care beneficiază numeroase
ramuri ale biologiei şi medicinii precum taxonomia botanică şi zoologică,
genetica moleculară, embriologia, viziunea modernă asupra evoluţiei speciilor,
imunologia, microbiologia, farmacodinamia, patologia la nivel molecular ş.a.)
este însăşi oncovirusologia.
Reamintim astfel precizările privind
deosebirile dintre modul de replicare non-defectivă
şi defectivă a unor virusuri,
descoperirea, încă din 1969, a primei oncogene virale la virusul Rous (v-Src,
evidenţiată de G. Steven Martin şi
izolată în 1970 de Peter H. Duesberg),
introducerea de către Dominique Stehlin,Michael J. Bishop şi Harold E. Varmus a universului
oncogenelor celulare (c-Src) – ultimii doi, laureaţi Nobel în 1989, la 22 de
ani după ce comunicaseră existenţa oncogenelor.
Deosebit de interesant este că, deşi
istoria patologiei oncologice a făcut un motto din exclamaţia lui H. E. Varmus:
„Atenţie, inamicul e chiar aici, în noi!“ (cu referire la prezenţa ubicuitară a
oncogenelor celulare în genom), aceste gene s-au dovedit a fi absolut necesare
desfăşurării „vieţii normale“, de zi cu zi. Sub forma unor proto-oncogene, ele
participă activ, prin proteinele pe care le codifică, la diverse procese ale
metabolismului celular normal. După 1995, a putut fi alcătuită o lungă listă a
respectivelor proteine, din care cităm: a)
factorii de creştere, aşa-zişii mitogeni
(c-Sis, c-hst, interleukina 2), care aduc celulei informaţia-ordin pentru
replicare; b) receptorii tirozinkinazici
ai factorilor de creştere (EGFR, PDGFR, VEGFR ş.a.) care prind ca nişte braţe
factorii mitogeni, fixându-i la suprafaţa celulei receptoare; c) proteine membranare transductoare de
semnale, care sunt reglatorii fireşti ai GTP-azelor; d) familii de proteine tirozinkinazice al căror rol în transmiterea
prin citoplasmă spre nucleu a semnalelor este esenţială (familiile Src,
Syk-Zap-70, BTK ş.a.); e) proteine
transportoare de semnale către nucleu (factori de transcripţie precum c-Myc
sau c-Fos).
Din toate acestea reiese că oncovirusologia
contemporană nu este doar o ramură a medicinii, ci un domeniu larg de cercetare
a fenomenelor vieţii. Iar prin descoperirea faptului că oncogenele virale
provin din cele celulare şi nu cum îşi imaginau R. I. Huebner şi G. Todaro în
1970 (celula s-ar fi contaminat cu oncogene de la virusurile care au atacat-o),
s-a putut zugrăvi tabloul interacţiunii „istorice“ (de-a lungul milioanelor de
ani) dintre virusuri şi diferitele organisme animale şi vegetale.
Nu putem încheia această sumară istorie a
oncovirusologiei fără a aminti măcar de trei domenii ştiinţifice relativ
recente, derivate din studiile asupra virusurilor oncogene: a) descoperirea
genelor celulare supresoare de tumori, precum RB sau TP53; b) utilizarea unor
virusuri ca vectori de gene în tratamentul unor maladii ereditare (exemplu:
adenovirusuri „prelucrate“); c) înţelegerea rolului jucat de micro-ARN, atât ca
reglator posttranscripţional în procesul multiplicării celulei normale, cât şi
ca factor patogen în îmbătrânirea precoce, neuropatologie, deviaţii ale răspunsului
imun şi, evident, în geneza neoplaziilor (efecte favorizante pentru
proliferarea anarhică, metastazare, suspendarea apoptozei ş.a.).
Iată un vast orizont ştiinţific despre
care, în urmă cu un veac, nimeni – nici măcar atât de „silitorul“ Peyton Rous –
n-ar fi bănuit că poate să-şi aibă obârşia într-un banal cancer al găinii.
