Pandemia ne aduce într-o zonă în care fiecare-l studiază pe celălalt, învaţă să pășească și să-și caute calea mai bună pe care să pornească. Omul de azi se vrea steril și îl vrea și pe celălalt asemenea lui. Curat și la distanţă.
Pandemia ne aduce într-o zonă în care fiecare-l studiază pe celălalt, învaţă să pășească și să-și caute calea mai bună pe care să pornească. Omul de azi se vrea steril și îl vrea și pe celălalt asemenea lui. Curat și la distanţă.
Am urmărit recent două dialoguri online în care au fost invitaţi un sociolog, profesor universitar, și un arhitect, cunoscut pentru activitatea sa internaţională. Din cele spuse de sociolog am reţinut următorul aspect: universitarii-medici invitaţi de televiziuni să-și exprime opiniile privind evoluţia pandemiei au fost iniţial stângaci în limbaj, pentru ca ulterior să înceapă să fie mai coerenţi, mai consistenţi și cu un discurs mai puţin tehnic.
Arhitectul, în schimb, s-a concentrat pe ideea că breasla sa e preocupată de a obţine contracte, de a înmulţi clădirile din Capitală și de a-și spori portofoliul. Asta m-a dus cu gândul la ce susţinea arhitectul belgian Leo Van Broeck, cum că arhitectura „a funcţionat aproape ca un complice vinovat de distrugere a suprafeţei Pământului”.
Medicii și arhitecţii, deopotrivă, au porniri demiurgice. Cei șase ani de studii universitare îi petrec în ideea că ei sunt marii artizani ai ridicării de jos a omului și a clădirilor. Ei sunt făuritorii verticalizării mobile și imobile. Unii în halate albe, ceilalţi înveșmântaţi în straie negre.
Și acum, după 15 ani, îmi este vie amintirea unei întâlniri pe care am avut-o cu șeful unei clinici pentru un interviu. Aerul atotputernic pe care voia să-l transmită l-a păstrat pe toată durata dialogului. O idee a revenit constant de-a lungul celor peste două ore cât am stat în fastuosul cabinet, ce contrasta strident cu restul clinicii: doctorii pot face oricând și cu mare măiestrie literatură, muzică, pictură și altele, pe când artiștii și alte categorii profesionale nu vor putea niciodată să trateze nici măcar un panariţiu. Și în timp ce vorbea, privirea i se îndrepta către degetul cinci de la mâna dreaptă, parcă și mai apăsat voind să transmită că avea lumea mereu la degetul mic.
Cu peste două milenii în urmă, arhitectura era așezată în ideea de artă terapeutică. Sfârșitul de secol XIX și primele decenii ale secolului XX au readus împreună medicina și arhitectura, fiecare suflând cu entuziasm în pânzele celeilalte spre a duce corabia umanităţii dinspre repetatele efluvii nesănătoase înspre ţărmuri neîntinate și proaspete. Este important să aducem împreună arhitectura și medicina și să invităm specialiștii la dialog. Ideea principală e aceea a locuirii, inovării și a sănătăţii publice, pornind de la ceea ce scria Edward Glaeser în cartea sa „Triumph of the City: How Our Greatest Invention Makes Us Richer, Smarter, Greener, Healthier and Happier” (The Penguin Press, 2011): „Nebunia reînnoirii urbane centrate pe clădiri ne reamintește că orașele nu sunt structuri; orașele sunt oameni. (...) Trebuie să ne eliberăm de tendinţa noastră de a vedea orașele ca fiind doar clădiri și să ne amintim că orașul adevărat este făcut din carne, nu din beton”. Pentru ca această carne să nu devină hoit ar trebui ca o reţea de domenii să conlucreze: cultura, arhitectura, designul, medicina, farmacia, statistica, istoria, psihosociologia, știinţele mediului, tehnologia, chimia, ingineria civilă și militară, economia politică și administraţia publică. E necesar să existe un proces de contaminare valorică, de fluiditate și dinamism între discipline.
Progresul umanităţii este strâns legat de oraș. Proximitatea, densitatea, apropierea și diversitatea accelerează creativitatea. Umanitatea s-a ridicat din pieţele și străzile marilor orașe ale lumii. Orașele au fost porţi de intrare și de împrăștiere a bolilor, dar și porţi de intrare și de răspândire a ideilor. Veșnicia s-a născut la sat, dar vitalitatea sporește la oraș. Pandemia ne aduce într-o copilărie a orașului în care fiecare-l studiază pe celălalt și fiecare învaţă să pășească și să-și caute în orizontul privirii calea mai bună pe care s-o pornească mai vioi sau mai domol. Sterilizarea este o metodă importantă și practicile de decontaminare conferă siguranţă serviciilor medicale furnizate. Pandemia ne-a făcut-o constanţă a existenţei noastre urbane. Îndată ce simte pericolul, omul de azi își duce mâna la cingătoare. Nici nu știi când scoate biocidul și se luptă cu patogenii. Se vrea steril și îl vrea și pe celălalt asemenea lui. Curat și la distanţă.
Omul este un aerob obligatoriu – necesită oxigen pentru supravieţuire și dezvoltare, dar și conexiune cu semenul. O viaţă cu sens e o viaţă fertilă. Sterilitatea, prin pierderea legăturilor umane, tinde să se impună în aceste vremuri. Apariţia vieţii se datorează producţiei, mobilităţii, morfologiei și transportului unor celule. Viaţa socială apare și se naște prin aceleași mecanisme. Pandemia a afectat potenţialul fertil al societăţii. Secţionarea legăturilor interumane a oprit fluxul și tensiunea creativă dintre oameni. Se încearcă o cunoaștere prin distanţare, necesară, dar nu suficientă.
Sursă foto: rawpixel.com
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Află mai multe informații despre oferta de abonare.
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
Da, sunt de acord Aflați mai multe
