Următoarele rânduri pot fi reduse, sinoptic,
la două metafore: naivitate şi urechi surde. Naivitatea e rolul jucat măiastru
de ambele tabere implicate în renovarea sistemului medical din România.
Urechile surde sunt spaţiile unde pică rarele momente de bunăvoinţă,
creativitate sau construcţie critică – avizată ori ba, dar rezonabil argumentată.
Izvorul comun vine din sintagma imemorială:
„Ei se prefac că ne plătesc, noi ne prefacem că muncim“. Adaug la toate, înainte
de a continua, propria-mi naivitate sănătoasă, dar sustrag urechile surde: nu e
nimic mai rău decât un psihiatru surd; e preferabil totuşi, un psihiatru surd,
dar naiv, unuia şi surd, şi cinic.
Ministerul Sănătăţii a lansat – cu surle, trâmbiţe
şi un ministru un pic euforic (probabil de la pipa păcii pe care o fumează) –
pachetul de bază de servicii medicale oferite populaţiei ţării în contul asigurărilor
de sănătate obligatorii. Adaug aici, deşi la cea mai recentă dezbatere cu
onorabilul Eugen Nicolăescu am insistat să fac o discuţie disjunctă,
propunerile MS pentru ameliorarea veniturilor medicilor. Cele două au o cale
comunicantă logică: dacă ştii cât costă kilogramul de serviciu medical, poţi
propune cât să coste metrul cub de materie cenuşie medicală fără de care actul
medical cu pricina, în nouă din zece cazuri, nu poate lua fiinţă. Putea fi un
moment de un răsunător succes. Vocea CMR putea fi auzită, autorităţile
medicinii româneşti ar fi putut să aibă o zi de conciliu în care să slujească
public pe altarul prozelitismului social, unde-i musai să explici prostimii
(cum duios a numit-o Moţoc) câtă sănătate poate primi pe pâine. Ironia face că
acum câteva zile citeam un text al doctorului Chirculescu, din a cărui superbă
retorică din anii trecuţi n-a mai rămas decât obositul şi simplul „vrem 6% din
PIB pentru sănătate“. Cum să justifici creşterea de aproape douã miliarde de
euro dacă nu ştii să măsori sănătatea?
Un calcul simplu arată că, precum în basme,
dacă ai face salariile medicilor rezidenţi de 1.000 de euro pe lună şi pe ale
specialiştilor de 4.000 pe lună, să zicem, şi-ai mai şi duce norma de medici la
2,5 per mia de locuitori, şi-ai mai
da şi asistentelor un surplus consistent, te-ai duce pe la 200 de milioane de
euro pe an. Un mizilic! Iar din restul, ai mai putea da aproape o sută de euro
pe an pe cap de locuitor în plus faţă de cele trei sute pe care le primeşte
deja: un adaus uluitor de aproape 30 de procente. Totul pentru un punct şi un
pic în plus pentru PIB. Doamne, de-ar fi aşa, să intrăm şi noi în rând cu
lumea! Dar nu vom intra. Nu vom intra, pentru că procentul iluzoriu din PIB
circulă deja prin România, în sistemul medical, sub diverse forme. Circulă între
grupurile de influenţă medicală, diverse baronete şi ducate profesionale, cu
oameni a căror acuitate morală e de mult tocită în lupta de a-şi păstra
magaoaiele hospitaliere în picioare prin anii tranziţiei şi care altfel nu ştiu
sau nu vor. Datorii, arierate, taxe de clawback şi aşa mai departe. Să menţii
maşinăria infernală cât de cât funcţională presupune funcţii oferite preferenţial
pe bază de afiliere şi devotament, şefi de secţie gratulaţi cu galoane, tineri
specialişti luaţi de suflet şi aserviţi, servicii făcute şi desfăcute contra
unei libertăţi regionale de incorporare a banului public în interes privat.
Cum intenţionează ministerul – l-am întrebat
pe Eugen Nicolăescu – să scoată din subteran bogăţia de Midas a unora din
medicii din România, care, într-o formă sau alta, sunt instituiţii în poziţii
cruciale pentru o astfel de reformă? Ce să le faci, să îi execuţi sumar? Alţii
le vor lua locul, cu dezavantajul că sunt neajunşi, dismaturi şi înfometaţi nu
de reformă, cât de compensat praporul pentru anii de vasalitate. Am propus
public o formă de amnistie fiscală şi transparentizarea surselor de venit din sănătate.
Ministerul a răspuns că uite, o să le dăm rezidenţilor bursă şi doctorilor
paturi să opereze în privat. Însă cine s-a îmbogăţit în România, medic fiind,
fie a operat pe onorarii private generoase, fie a sifonat bani – din achiziţii,
contracte şi subcontracte, trafic de influenţă cu posturi în mediul universitar
şi doctorate vândute „la cheie“. Lor şi să vrei să le dai măriri la leafă şi
tot degeaba. Nu poţi concura cu plicul pregătit de pacient, mult mai generos
acolo decât în relaţia cu statul. În absenţa unei autorităţi regulatoare,
bagajul de diplome a crescut până la punctul la care e cvasiimposibil să separi
grâul de neghină. Scandalos cum poate va părea, nu mă pot ralia propunerii
doctorului Chirculescu: mi se pare naiv să ceri bani pentru plată unor medici
printre care se află atât de mulţi arivişti intelectuali care contrapunctează,
azi, când vine vorba de evaluarea obiectivă a performanţelor lor profesionale.
Mi se pare o cauză pierdută să dai aceiaşi bani în mâinile unor oameni care au
făcut deja proba dibăciei în ce priveste debarcarea monetară către alte zone
decât cele „de bun simţ“, în ce înseamnă cheltuieli de sănătate. Plutocraţia
din România, în general, cea din sănătate în particular face că bestia să
crească precum Hidra, odată hranită şi un cap-două tăiate.
Or – şi de data asta scriu din poziţia de
contribuabil –, eu vreau să ştiu unde se duc cei 800 de euro pe care îi dau
anual sănătăţii şi care dispar prea grabnic. Vreau să ştiu nu doar cât îmi cumpără
asta, vezi număr de analize ori consultaţii, vreau să ştiu şi de ce nu merge
RMN-ul cumpărat pe trei milioane de euro, vreau să ştiu de ce stă Voluson-ul
ultimul răcnet închis în cabinetul doamnei doctor şi la care doar doamna doctor
are acces, vreau să ştiu cum justifică doctorul X când mă pune pe o listă de aşteptare,
dacă aştept, precum Bălănel, un an sau, precum Arşinel, o lună. Vreau să ştiu
lucrurile de mai sus şi vreau să ştiu că am să fiu tratat civilizat de banii pe
care i-am cotizat, iar dacă vreau să fiu onest şi generos cu medicul să pot să
fac asta fără ca gestul să fie unul penal.
Inovaţia în sistemul românesc de sănătate nu
are nevoie să fie, precum în educaţie sau în administraţie publică, una în care
să reinventăm roata. Inovaţia, din păcate marcată de naivitate şi de urechi
surde, ar trebui să fie pasul la onestitate al medicului, care să rişte, din
interiorul breslei lui, saltul la o practică tarifară a venitului lui în funcţie
de serviciile fixe pe care le prestează, la care îşi adaugă onorariul negociat
direct cu angajatorul, or, în regim privat, cu utilizatorul de servicii. România
are nevoie de medici ca de aer, dar pe un calapod nou, liberalizat, în care
statul să îşi admită limita responsabilităţii lui, anume de a gestiona banii
publici în privinţa decontării unor servicii, nu şi a unor prestatori de muncă înalt
calificată, cum sunt medicii. Restul ţine de noi. Publicul-ţintă nu e statul
român, ci utilizatorul de servicii de sănătate.
Dacă putem să
închidem ochii şi să deschidem buzunarul pentru cineva care va fi pregătit să
ofere – să zicem – o sută de euro medicului care l-a tratat pentru boala X, în
regim informal, ar trebui să găsim mijloace să şi formalizăm relaţia asta, într-atât
încât să păstrăm şi graniţa hipocratică, şi pe cea morală, în relaţia
doctor-pacient.
