|
„De gustibus et coloribus non disputandum.“ (Seneca) |
Gastronomia
fără cunoştinţe de nutriţie poate produce alimente savuroase, dar nesănătoase.
Fiecare
gust corespunde unei imagini senzoriale – o ideogramă fixată în memorie. În
China, ideograma senzorială cuprinde cinci elemente: lemnul (pădurea), focul, pământul,
metalul şi apa. În Japonia, se descrie un nou gust („umami“), care corespunde
gustului glutamatului de sodiu (umami reprezintă a cincea savoare alimentară).
Senzoriu. Societate.
Filozofie. Artă
O îndelungată
perioadă, gânditorii, sociologii şi chiar oamenii de ştiinţă au tratat cu
foarte puţin interes implicarea senzoriului, cu deosebire a mirosului şi a
gustului, în relaţiile interumane, în influenţa asupra societăţii şi a evoluţiei.
Unul dintre motivele acestei atitudini a fost observaţia – altfel corectă – a
faptului că postura bipedă, caracteristică omului, a atenuat mult aceste simţuri,
comparativ cu cele ale animalelor. Un alt motiv constă în faptul că, în
ultimele câteva decenii, asaltul audio-vizualului a fost atât de intens încât
societatea umană a fost total subjugată de acesta. În sfârşit, un motiv
suplimentar a fost reprezentat de fast-food, o invenţie de după cel de-al
doilea război mondial, a unei societăţi devenite sclavă a vitezei, a grabei, a
uniformizării. În aceste condiţii, grija pentru stimularea, întreţinerea şi
diversificarea acestor două simţuri a scăzut până aproape de dezinteres.
În
ultimul deceniu, societatea umană, consumeristă, a început să cultive din ce în
ce mai mult calităţile gustului şi ale mirosului, a început să observe
implicarea lor importantă în diversificare, în igiena socială, în calitatea
vieţii, în filosofie şi evoluţie.
Ştiinţele
moderne, medicina (neurologia şi rinologia), sociologia, filosofia şi artele
au, în epoca actuală, cel puţin patru motive pentru a se preocupa de simţurile
olfactivo-gustative: • gustul şi mirosul controlează nutriţia şi reproducerea,
fenomene esenţiale pentru perpetuarea speciei • exprimă, întreţin şi influenţează
relaţiile interumane sociale, olfactive, sexuale, care stau la baza civilizaţiei
şi a evoluţiei societăţii • cele două simţuri au o importantă dimensiune
estetică, influenţând – alături de vedere, auz şi sensibilitatea tactilă –
artele, spiritul şi mediul economic modern • în contextul general schiţat,
rolul lor devine important în filosofie şi religie.
Filozofia şi senzoriul olfactivo-gustativ
Democrit
evidenţia grandoarea acestor două simţuri intricate remarcând ubicuitatea lor,
prezenţa lor în aventura gândurilor noastre, importanţa lor în satisfacerea
nevoilor noastre fizice şi spirituale. El considera că ambele simţuri ar fi
influenţate de particule materiale în continuă mişcare. Aşadar, ca adept al teoriei
„atomismului“, a intuit rolul feromonilor, cunoscuţi astăzi ca particule de
materie cu rol de stimuli intelectuali şi sexuali. Povestea spune că, întâlnind,
într-o seară, o tânără, el a salutat-o cu formula „bună seara, domnişoară!“ şi,
reîntâlnind-o a doua zi dimineaţa, o salută cu „bună dimineaţa, doamnă!“,
mirosul său fin detectând la aceasta mirosul de spermă.
Epicur
şi Platon considerau, de asemenea, mirosul şi gustul indispensabile în
spiritualitate şi sexualitate, în timp ce, spre deosebire de ei, Aristotel le
acorda acestora o importanţă redusă, în prim-plan situând vederea şi auzul, simţuri
capabile să perceapă semnale şi impulsuri de la distanţă.
Evul
Mediu a fost dominat de teoria „aerismului“. Au existat o serie de controverse în
epocă, referitor la miros.
Descartes
şi Montaigne apreciază mirosul, socotindu-l egal celorlalte simţuri, acordându-i
un rol important în definirea Eului, a personalităţii („miros, deci exist“).
Apoi, intelectuali importanţi (Michel Onfray, Schopenhauer, Marx) consideră
mirosul un simţ primitiv, care serveşte doar la procurarea hranei, fără să-i
recunoască acestuia conotaţii estetice şi spirituale.
Conform
„aerismului“, mirosul era considerat un simţ inferior, stimulat de particule
care alterau puritatea aerului. Teoria se sprijinea pe „foetor iudaicus“ şi pe
mirosul negrilor, considerate un semn de primitivism şi de sălbăticie. Astăzi,
mirosul negrilor a fost studiat şi se cunoaşte fenomenul biologic care îl
determină. Sângele lor conţine în exces particule de fier, care degajă acid
fosforic. Acesta le dă mirosul caracteristic şi culoarea închisă a pielii.
În
antiteză cu aceşti gânditori, apar teorii care susţin că mirosul şi gustul sunt
indispensabile pentru conturarea Eului uman. Marchizul de Sade şi Casanova
glorificau celebrul lor „odor di femina“, descriind „irezistibilele efluvii“
odorizante emanate de axilele şi coapsele femeilor.
În
1755, în celebrul „Traité de sensations“, Étienne Bonnot de Condillac afirma că
prin miros parcurgem drumul de la corp la filozofie. Tot el a inventat primele
noţiuni de aromoterapie.
Diderot
şi Jean-Jacques Rousseau atribuie mirosului un rol important în dezvoltarea
psihicului şi a raţiunii, iar Buffon propune un limbaj al mirosului, considerând
că acesta l-ar putea separa şi mai bine pe om de animale.
Brillat-Savarin,
în eseul „Filozofia gustului“, se dovedeşte a fi hedonist al gustului şi al
mirosului. Din punctul său de vedere, frumuseţea, farmecul şi gustul vieţii
devin imposibile fără gust şi miros: „Un desert fără brânză este ca o femeie
frumoasă căreia îi lipseşte un ochi“.
În
„Teoria unităţii universale“, Charles Fourier susţine teza „copulaţiei
aromale“, fenomen care, după el, dirijează mişcarea în natură. Aromele
reprezintă atracţia între indivizi, armonia senzorială generând fericirea şi
concordia.
Nietzsche,
încercând să-i combată pe cei care susţineau că mirosul reprezintă un relicvat
senzorial fără niciun rol pentru individ, exclamă entuziast: „Geniul meu stă în
nările mele“.
În
literatură, sunt remarcabile elogiile aduse mirosului şi efectelor sale
descrise de Baudelaire, Arthur Rimbaud, Patrick Süskind şi mulţi alţii.
Freud – psihanaliza şi mirosul
Wilhelm Fliess, predecesor al lui Freud în
psihanaliză, a semnalat legătura dintre diferite nevroze şi reflexele nazale.
El a observat ameliorarea simptomelor nevrozei după anestezierea mucoasei
foselor nazale.
Această observaţie a fost un impuls pentru
cercetările ulterioare ale lui Freud. Adâncind observaţia, Freud face două
constatări, rămase celebre în literatura de specialitate. Emma Ekstein prezenta
dureri abdominale atroce de cauză aparent isterică. După un drenaj masiv al
sinusurilor paranazale şi un epistaxis cauzat de o cauterizare a cornetelor,
durerile abdominale dispar complet şi definitiv. În cel de-al doilea caz, tânăra
guvernantă Lucy avea halucinaţii olfactive induse de fumul de ţigară provenit
de la patronul ei fumător, de care era îndrăgostită în secret.
Aşadar,
analizând comportamentul psihologic, putem conchide că psihicul nostru respinge
amintirea neplăcută la fel cum nasul respinge mirosul dezagreabil. În cazul în
care, în ambele situaţii, refularea nu este decât parţială, iar compensarea nu
este suficientă, calea spre nevroză şi perversiuni sexuale este deschisă.
„Civilizarea mirosului“ reprezintă pentru şcoala
freudiană îndepărtarea de mirosul propriilor noastre excremente, începând din
copilărie. Animalele nu au această calitate. Unele chiar, dimpotrivă, manifestă
o anumită plăcere olfactivă excremenţială, fenomen întâlnit şi la sugari şi
copii mici. Neîndepărtarea la timp, prin educaţie şi igienă, a copilului, de
reminiscenţele mirosului excremenţial, poate conduce la apariţia unor nevroze,
perversiuni, demenţă, incest etc. Rolul feromonilor în acest mecanism de
„civilizare a mirosului“ pare a fi esenţial.
Prima fază a dezvoltării psihologice o
constituie relaţia mamă–copil pe cale olfactivă. Mirosul matern, liniştitor
pentru copilul nou-născut, contribuie la dobândirea de către acesta a primelor
reprezentări dinamice difuze temporo-spaţiale.
A doua fază olfactivo-psiho-socială este cea
anală. Prin educaţie, copilul atras de mirosul excrementelor sale este învăţat
să se îndepărteze de acesta. Dacă educaţia şi supravegherea sunt deficitare,
pot apărea o serie de deviaţii psiho-olfactive comportamentale (fetişism,
masochism, coprofilie, coprofagie).
Urmează faza falică, în care copilul îşi
descoperă şi apoi se identifică cu sexul. Copilul începe să facă distincţia
exactă între mirosul matern şi cel patern. Băieţii se identifică cu mirosul
puternic masculin al tatălui. Totodată, el distinge tot mai pregnant mirosul
heterosexual. Astfel se explică complexul oedipian şi atracţia pentru păpuşi a
băieţilor sau atracţia pentru mirosul heterosexual a copiilor care se ataşează
de un obiect de lenjerie al părintelui de sex contrar.
Adolescenţa stabilizează percepţia
psiho-olfactivă. Constelaţia hormonală pubertară ajută la definirea sinelui şi
identificarea cu sexul, şi cu ajutorul simţului olfactiv: băiatul cu mirosul
spermei, fata cu mirosul menstrelor. Secreţiile axilare, vulvare, vaginale sau
mamare contribuie la conturarea, recunoaşterea şi memorarea olfactivă a
sexului. Eul olfactiv joacă un rol esenţial în formarea Eului individual şi
apoi în comunicarea dintre adulţi.
La maturitate, mirosul corporal este
dependent şi influenţat puternic de contextul socio-profesional. „Marile
nasuri“, finii mirositori pot depista cu uşurinţă mirosul menstrual, mirosul
corporal natural, mirosul parfumurilor, mirosuri care pot fi agreabile sau
dezagreabile şi, în consecinţă, percepţia lor poate influenţa în bine sau în rău
o relaţie socială.
Igiena
socială şi mirosul. Vigilenţa olfactivă
Vigilenţa olfactivă este o problemă de igienă
publică. Ea este impusă astăzi de noua ordine socială determinată de era înaltelor
tehnologii şi de supraaglomerare (mai ales urbană), care au creat imperativul
de societate şi lume ecologică. Visul ecologic ţinteşte spre o lume dezodorizată:
• oraşele să nu mai degaje mirosuri insuportabile • grădinile publice,
parcurile să nu mai miroasă a fecale • străzile să nu mai fie îmbâcsite şi cu
excremente de animale • instituţiile publice, tramvaiele, metrourile,
autobuzele, căminele, azilurile, internatele, cazărmile să nu mai emane
mirosuri grele de transpiraţie şi nespălare • populaţia să fie educată şi obişnuită
cu reguli de igienă care să împiedice apariţia unui miros corporal dezagreabil.
Emanaţiile olfactive corporale sunt
determinate de mai mulţi factori. Vârsta imprimă, cu fiecare etapă, un anumit
miros al corpului – de la mirosul acid lăptos al sugarului, la cel dulceag, greţos
al vârstnicului. Sunt multiple situaţiile şi factorii care pot influenţa
mirosul corporal: • stările pasionale – tristeţea diminuează sau suprimă
mirosul, nervozitatea sau agitaţia pot determina o halenă putridă, teroarea
produce o transpiraţie axilară înţepătoare • clima, rasa produc mirosuri
caracteristice • profesiile pot, de asemenea, influenţa mirosul – cel al ţăranului
se deosebeşte de cel al muncitorului de la oraş, iar în cadrul diferitelor
bresle (tăbăcari, pantofari) mirosurile sunt diferite l în sfârşit, bolile
(diabet, bruceloză, uremie etc.) dau mirosuri caracteristice.
Mirosul şi clasele
sociale
Dezodorizarea cultivată de burghezie se
opune duhorii proletare. Haussmann, în Franţa premodernă, a lansat concepţia
repartiţiei sociale a mirosurilor. Clasele înstărite cultivau suavitatea şi
rafinamentul aromelor şi emanaţiilor, în timp ce proletariatul rămânea
indiferent la acestea. În Franţa, până spre începutul secolului XX, exista
obiceiul spălării cu regularitate numai a părţilor descoperite (vizibile) ale
corpului şi se practica camuflajul olfactiv cu parfumuri al celorlalte zone
corporale (acoperite).
Evoluţia civilizaţiei, în secolul XX, face
din miros un instrument de analiză sociologică a indivizilor. Se dezvoltă
galopant privatizarea igienei, dezinfectarea şi dezodorizarea locurilor publice
şi, treptat, încep să se estompeze diferenţele olfactive dintre clasele
sociale. Astăzi, imperativul major al civilizaţiei şi modernităţii olfactive
este dezodorizarea/reodorizarea.
Sexualitatea şi
mirosul
Literatura din toate timpurile abundă în mărturii
cu privire la puterea de seducţie a mirosului. Arsenalul de seducţie al lui
Circe constă într-o multitudine de filtre aromatice, pentru a-l cuceri pe
Ulise.
Pentru a-l seduce pe Solomon, regina Saba
recurgea la arome florale cu miros îmbătător. Henric al III-lea se îmbată de
dorinţă mirosind lenjeria îmbibată de sudoare a Mariei de Clèves, iar Henric al
IV-lea o implora pe Gabrielle d’Estrées să nu se spele înainte de a se întâlni
cu el. Aceste comportamente erotice se explică prin teoria „simpatistă“,
conform căreia indivizii de ambele sexe activi sexual emit particule
odorivectoare, care, acţionând asupra mirosului, declanşează o reacţie afectivă
imediată. Particulele excită o reţea de fibre senzoriale, care constituie
suportul stimulării sexuale (reflexul nazo-sexual). Mirosul de spermă este
excitant pentru femeie, mirosul menstrelor, al axilelor şi al vaginului este
excitant pentru bărbat. Unii bărbaţi îşi trădează această excitaţie prin freamătul
nărilor. Mirosul joacă un rol important în performanţa sexuală. Marile nasuri
performante olfactiv pot descoperi o femeie adulteră după mirosul de spermă pe
care aceasta îl degajă. Wilhelm Fliess descrie, în cursul unui reflex
nazo-sexual, următoarele modificări: ţesutul erectil al mucoasei are structură
asemănătoare cu ţesutul erectil al organelor genitale; în consecinţă, în timpul
preludiului şi apoi al actului sexual se remarcă turgescenţa cornetelor şi
congestia întregii mucoase pituitare. De asemenea, există o analogie între
mecanismul de producere al menstrei şi cel al epistaxisului (epistaxis
catamenial). Pornind de la aceste similitudini morfo-funcţionale, psihanaliza
explică atât dorinţa şi satisfacţia, cât şi respingerea actului sexual. Organul
erectil vomero-nazal este activat de feromonii emişi de partener. De aici,
secreţia produsă de celulele secretoare de LHRH ajunge la placodele olfactive şi
mai departe în creier, unde declanşează dorinţa. Până în prezent, nu se cunosc
mai multe cu privire la activitatea feromonilor.
Parfum. Miros.
Religie
Mirosul a jucat, în toate timpurile, un rol
important în ritualurile religioase. În China, India, Persia antică, uleiurile
parfumate îmbibau obiectele de cult. Uleiurile aromatizate au fost ele însele
obiecte de cult – semnificaţia lor metafizică şi cosmică era considerată ca forţa
fertilizantă a soarelui. Ungerea cu substanţe aromatice era semn de har divin şi
putere, reprezentând un paşaport pentru eternitate.
Nu aceeaşi atitudine o are religia faţă de
parfumuri. Aici, creştinismul are o atitudine ambiguă. Pe plan filosofic, le
condamnă, socotindu-le o plăcere generatoare de păcate, ceea ce contravine
dogmelor. Pe plan liturgic însă, atitudinea a fost de acceptare a lor,
atribuindu-le un simbolism sofisticat. De exemplu, pentru catolici, ritualul
ungerii cu mir reprezintă alfa şi omega vieţii. Ritualul s-a inspirat din ungerea
trupului lui Hristos după moarte cu uleiuri parfumate. Ritualul ungerii la
catolici are trei etape: • ungerea baptismală (botezul, încreştinarea) • confirmarea
• ungerea supremă.
Ritualul ortodox practică taina mirungerii
(ungerea cu sfântul mir). Taina mirungerii se face imediat după botez. Botezul
semnifică încreştinarea nou-născutului şi iertarea lui de păcatele strămoşeşti.
Mirungerea, taina care succede botezul, semnifică darurile divine, credinţa şi
puterea lui Dumnezeu.
Aşadar, putem socoti că, în mistica creştină,
mirosul este intermediarul între materie şi spirit. El poate fi socotit un
mediator divin şi are semnificaţia unei aureole.
Miros. Comerţ. Parfum
Parfumul, în epoca modernă, a depăşit cu
mult limitele folosirii lui doar pentru ameliorarea mirosului corporal. El a pătruns,
devenind chiar indispensabil, în toate zonele activităţilor umane şi sociale.
Piaţa parfumurilor creşte exploziv în lume. În Europa, se estimează o creştere
anuală între 2 şi 4‰. Apar în permanenţă noi game menite să determine mereu
alte senzaţii olfactive. În acelaşi timp însă apar şi falsurile. Ele inundă piaţa,
fiind vândute uneori la preţ de dumping. Numărul falsurilor se estimează a fi
foarte mare.
Piaţa parfumurilor se adaptează rapid tendinţelor
şi cerinţelor modei: unisex, oriental, sportiv, sofisticat, floral, îmbătător…
Viaţa unui parfum a cărui apariţie a fost dictată de modă nu durează mai mult
de doi ani. Valoarea lui nu constă în calitate şi durată, ci în satisfacerea de
moment a cerinţelor pieţei. Este interesant de remarcat faptul că parfumarea
socială, comercială sau industrială, făcută incintelor după dezodorizare şi
aseptizare, caută în locul mirosurilor naturale noi substituenţi olfactivi.
Industria parfumurilor ambientale este înfloritoare. Se fabrică odorizante
pentru încăperi, pentru produse agroalimentare, pentru toalete, produse
menajere, picturi murale, mijloace de transport etc. Toate aceste produse sunt
aromatizate după îndelungi studii şi teste olfactive. În acest context, nasul
devine un instrument de marketing. Tendinţele cerute actualmente de societate
sunt: miros de lămâie verde pentru produsele de curăţenie; pin, lavandă,
trandafir pentru dezodorizante de toaletă; aromă de căpşuni pentru detergenţi.
Putem conchide că nasul a devenit un organ
de manipulare senzorială, confirmând prezicerea orwelliană conform căreia
„mirosul omenesc poate avea un comportament imprevizibil şi înspăimântător.
