Săptămâna trecută, dr. Vlad Stroescu discuta despre legătura dintre medici. „Când fac cunoștinţă cu un coleg medic, în afara relaţiilor noastre profesionale obișnuite, de fiecare dată simt o apropiere din oficiu. Ceva în mine se liniștește când cunosc un medic.”

Citind articolul m-am gândit: este finalul unui an și poate este momentul să încerc să uit (măcar și „preţ de un articol”) de toate cele ce merită a fi uitate (acum sau în ultimii 33 de ani) și să mă gândesc la exemple care să întărească aceste cuvinte.

„Cumva, a priori, mă gândesc că vorbim aceeași limbă, că lucrurile vor fi ușoare între noi pentru cât timp vom călători împreună. E ca și cum doi oameni din același sat se întâlnesc din întâmplare într-un ţinut îndepărtat și ostil.” Frumos (și puţin trist) spus!

Am cunoscut cândva un „frate mai mare”. Mă aflam în căutarea unui drum în ceea ce ar fi putut să însemne viitorul meu medical. Urma un stagiu și mă întrebam „oare cu cine să lucrez, ca să învăţ mai bine?”.

Recomandarea a venit de la o fostă colegă ce tocmai încheiase un stagiu
similar; ea a rostit un nume de care eu nu mai auzisem până atunci. Am primit cu încredere sfatul și nu am regretat niciodată. Ceea ce am văzut ulterior a depășit așteptările.

Nu am să discut acum despre profesionalism, despre modul de a dezbate și de a rezolva un caz, despre inteligenţa abordării unui diagnostic diferenţial, ci despre abordarea problemelor medicale ale unui „confrate”.

Termenul este, de fapt, incomplet pentru că nu doar medicii, ci și orice altă persoană în legătură cu sistemul medical era tratată similar, cu empatie, compasiune și o permanentă încercare de a găsi cea mai bună soluţie. Mai are rost să spun că am văzut atunci (și ulterior) că, prin definiţie, nicio recompensă din partea unui coleg nu era acceptată?

Cu braţele deschise

Ar fi multe de spus, dar am să mă opresc la situaţia unui și mai tânăr viitor coleg, student în anul II. Într-o nefericită împrejurare (diagnostic eronat, abordare terapeutică pe măsură), acesta ajunsese într-o situaţie pe care întreaga familie o considera drept una disperată.

L-am întrebat atunci pe „fratele mai mare” ce este de făcut și în mai puţin de 20 de secunde de gândire a acceptat transferul. Tânărul coleg a avut parte de un tratament personalizat, de o îngrijire ireproșabilă, de consult interdisciplinar de cea mai bună calitate. Evoluţia a fost atât de bună, încât după o vreme aproape că a uitat prin ce a trecut.

Am văzut și am trăit și alte exemple care au contribuit la modul în care, ulterior, la rândul meu, i-am privit pe cei aflaţi în suferinţă. De altfel, încă din vremea când eram student în anul II, un alt „frate mai mare” m-a făcut să înţeleg, să simt și să „îmi intre în sânge” că am o datorie suplimentară faţă de cei care se află în acţiune pe tărâmul medical.

Mult mai recent, după repetate amânări („din lipsă de timp”), cu ajutorul unei colege căreia i-am cerut sfatul, am ajuns în îngrijirea unui medic stomatolog. Consultul, diagnosticul, tratamentul s-au desfășurat fără cusur. În final am întrebat, așa cum se cuvine, care este datoria mea materială faţă de toată munca respectivă. Am fost surprins să mi se spună că pentru o bună parte din muncă nu dorește să primească nimic.

A spus simplu „este cadou din partea mea”. Am întrebat care este motivul pentru care mi-l oferă și am primit aproape instantaneu un răspuns pe un ton special, emoţionant: „Medicii sunt fraţi!”.

Citiți și: Empatia, un pilon al medicinei