Fără a menţiona programul și serialul la care am privit într-o perioadă când poziţia „îngheţării gleznei” (din cauza unei entorse) nu îmi permitea să fac mai mult de atât, am urmărit o secvenţă fără să știu nimic altceva. Se vedea un hol, cu scaune comode, de bună calitate, pe care erau așezate mai multe persoane, pe ambele părţi ale lui.  Holul arăta ca o sală de așteptare, curat, liniștit. Tocmai mă întrebam „oare de ce nu mi-am luat o carte de citit și pierd vremea privind un ecran, așa cum știu că nu este folositor?”.

Neavând încotro, am privit mai departe. Cele 10-12 persoane păreau din familii diferite, nu se priveau, alcătuiau 3-4 grupuri. Cel mai în vârstă ajunge în prim-plan, cu lacrimi în ochi și începe să vorbească (în limba turcă). Pe măsură ce își arăta îngrijorarea, devenea tot mai clar că este holul unei zone de așteptare într-un spital. Ulterior, o persoană mai tânără (cam la 45 de ani) începe să plângă și se auto-acuză de eventuala pierdere a celui aflat în UPU (din spitalul din Turcia). Devine clar că toţi sunt din aceeași familie: părinţi, fraţi, nepoţi, copii, alte rude.

Explicaţiile și tonul fac diferenţa

Din partea dreaptă, trecând de o ușă ce pare a fi accesibilă doar pentru angajaţii spitalului, apare o tânără în costum de spital, alb, care solicită ca unul dintre cei 12 să se prezinte „undeva”. Nu este clar unde. Toţi se îngrijorează suplimentar. Nu se dă nicio explicaţie. Tatăl ajunge într-un birou în care semnează ceva (nu realizează ce, nici nu se mai gândește la semnificaţii) și primește o pungă cu lucrurile fiului, parte din haine însângerate. Regizorul ne face să credem că pacientul a decedat, iar tatăl ridică ultimele sale lucruri. Nu i se dă nici o explicaţie. Pleacă. Ajunge înapoi la familie; toţi se gândesc că ruda lor a trecut la cele veșnice. Plâng.

Din spatele ușii „secrete” apare un bărbat, în alt tip de costum de spital, care, după câteva clipe de tăcere, spune că fiul, unchiul, tatăl „este bine; am reușit să extragem glonţul din abdomen; pare un om foarte rezistent”. Modul în care tânăra în alb a vorbit a fost rece, medicul care aduce vestea bună are un alt glas, mai cald, empatic. Familia se liniștește, se bucură, iar unii veniţi mai târziu spun că „trebuie să plecăm acasă să pregătim petrecerea și să gătim ce îi plăcea mai mult”.

Scenele următoare sunt din diferite locuri ale spitalului, locuri unde aparţinătorii pot să aștepte în condiţii omenești, unde pot să mănânce, să bea un suc, o cafea. Totul arată aproape la fel ca într-un hotel cu un număr rezonabil de stele.

Cu sufletul la gură

Tot ce am văzut mi-a adus aminte, aproape instantaneu, de un articol scris în Viaţa medicală acum câţiva ani. Pe un hol friguros, fără scaune, unde se simţea „adierea vântului”, așteptau zeci de persoane din familii diferite. Nimeni nu știa nimic despre cei internaţi de curând, toţi așteptau cu „sufletul la gură”. Era noapte. Între cei aflaţi în așteptare unul fusese profesor pentru unele dintre persoanele aflate în gardă, care aveau grijă de cei bolnavi. A încercat să afle ce se întâmplă cu unchiul său, dar nu primea răspunsuri. La un moment dat, stând pe o masă, un fost student îl privește preţ de două-trei clipe, îl recunoaște, apoi își vede de treaba lui. Și parcă mai erau scrise și alte amănunte pe care nu mi le mai amintesc acum.

Am să mai scriu despre empatie. S-au scris multe lucruri despre empatie și aici, și în alte locuri, dar mai este încă atât de mult de îmbunătăţit în această privinţă. Doamne păzește să fii bolnav sau „aparţinător”! Atunci  realizezi tot ce nu credeai că vei realiza vreodată.