La fiecare capăt al acelei bănci se desfășura câte o acţiune. În dreapta – mama, cu capul plecat înspre dispozitivul din palmă, în stânga – fetiţa ei, de vreo 2 ani, cu palmele încercând să se prindă de spătarul băncii.

Nici nu știu cum a fost posibil ca, într-o fracţiune de secundă, un bărbat ce trecea prin spatele acestora să aibă o reacţie așa de rapidă, încât s-o prindă pe fetiţă când tocmai aluneca.

O prezenţă salvatoare a anticipat și împiedicat tragedia ce ar fi urmat, dat fiind gardul metalic înspre care s-ar fi îndreptat biata copilă în cădere.

Cei care ne-am aflat prin preajmă am rămas, pentru o vreme, statui vii. Mama, în ne-prezenţa ei, târziu a înţeles că e parte a operei de artă instantaneu create. Nicio tresărire, nicio preocupare, nimic n-o desfăcea din ecran.

Suntem prizonierii propriilor cutii

Pentru oameni, tehnologia e un refugiu. Sunt obosiţi, pierduţi, adânciţi în anxietate și frică. Le-a devenit idol și sunt capabili să-și ucidă semenul care vine cu o opinie contrară despre un dispozitiv, o aplicaţie sau orice produs al „știinţei”.

Știinţa ne-a prelungit vieţile. Datorită ei trăim mai mult decât strămoșii noștri. E apoftegma anilor aceștia. Dar chiar trăim? Vieţuim ca să ce? Ca să fim și mai agresivi cu ceilalţi? Ca să producem lucruri neimportante pentru instituţii și companii? Ca să nu mai observăm nimic din ce e viu în jurul nostru?

Ca să rămânem singuri după ce, decenii întregi, ne-am dedicat unui stabiliment, ca apoi, într-o clipită, să fim scuipaţi afară? Ne lăudăm cu zile multe... dar care „zile”?

Sunt ore după ore de otrăvire a sufletului și trupului nostru cu imagini, mâncare hiperprocesată și cu tot felul de tehno-progresisme menite, aparent, să ne ușureze viaţa, dar care ne-au adus pietre sisifice în toate buzunarele fiinţei.

Ne ucidem lent cu surogatele laboratoarelor și tot de la ele sperăm să ne vină vindecarea?! Ni se răstoarnă capul de oboseală pentru proiecte care nu au nicio aplicabilitate, ni se scurge corpul de atâta imobilitate în scaune, încremenim la ședinţe în care se vorbește despre nimic, ni se topește viaţa secundă de secundă în polemici sterile, flancaţi de trufie și sete de putere.

Activăm în medii nu doar nepregătite, ci care refuză să pună starea de fapt sub semnul întrebării. Noi suntem prizonierii propriilor cutii în care ne-am claustrat. Noi, în fapt, evangheliștii companiilor! În timpul ăsta... copii cad în gol, noi privim în beznă și așteptăm ca hăul să ne mântuie.

Metavers și dopamină

Se știe că există o competiţie puternică între companiile care ne doresc în distopicul și seducătorul lor univers, inspirat din captivanta, periculoasa și adeseori hilara lume virtuală pe care scriitorul Neal Stephenson a imaginat-o în „Snow Crash”. Roblox, Microsoft, Facebook, Nvidia, Unity, Snap, Autodesk, Tencent, Epic Games și Amazon ne vor atenţia și viaţa în universurile pe care le construiesc și în care tranzacţionează.

Echipele complexe ale acestor potenţiali jucători și activatori ai „următoarei frontiere” generează și propun o realitate mixtă, conectivitate sporită, experienţe inter­operabile, avataruri personalizate, teleportări, clone digitale, simulări și efecte vizuale uimitoare, spaţii participative și o economie virtuală.

„S-ar putea să nu crezi că vei fi în Metavers, dar promit că în următorii cinci ani toţi vom fi într-un fel sau altul”, profeţește Richard Kerris, unul dintre personajele-cheie de la Nvidia, care lucrează de mult la tehnologia de reconfigurare a noilor lumi în care vom exista.

Mulţi dintre cei de astăzi sălășluiesc deja în Bollyverse își hrănesc asiduu replicile virtuale pregătindu-se pentru acest univers imersiv, cu graniţe permeabile.

Fetele care se visau prinţese înconjurate de valeţi și purtate veșnic în lectică vor avea asistenţi personali de inteligenţă artificială care le vor fi slujitori devotaţi la confluenţa dintre viaţa reală și cea virtuală.

Însă devin personaje informe, nediferenţiate, la mâna universului croit după înfăţișarea lui Darth Vader, care doar execută niște comenzi, ale unui sistem ce funcţionează pe baza unei reţete cu ordine, nu cu recomandări ori sfaturi.

Domniţele sunt, în fond, slujnice compulsive ale unei megastructuri monstruoase, inabile să mai distingă în abis, trăind din victorii-surogat.

Minunatei Planete i se pun obloane și i se deschid ferestre înspre lumi ale ne-fiinţei și ne-naturalului, un tărâm al tenebrelor care va transforma cununa Creaţiei într-un mănunchi de creiere abandonate în plasa magnaţilor, a multimiliardarilor intraţi în acerba competiţie a curselor spaţiale.

Tehnologia ne cunoaște vulnerabilităţile profunde ale creierului. Cu fiecare strop de dopamină pe care ni-l oferă, belșugoșii aceștia sunt mai aproape de stele, iar noi – la ani-lumină de centrul fiinţei noastre.

Citiți și: Porunca a douăsprezecea