Urmărit de sus, dintr-o dronă, mersul meu prin Chișinău arăta aidoma delirului unui dansator cherchelit. Harta înregistra o geometrie a ezitării: străzi frânte brusc,
întoarceri neașteptate, bulevarde părăsite numai pentru că o ogradă umbroasă sau o tencuială calcaroasă își strigau culorile de ocru și violet. Traseul semăna izbitor cu desenul unei mâini tremurânde, îndrăgostite de propria incertitudine.

Aceasta este metoda mea de a devora orașele străine. Las arhitectura să decidă în locul meu, permit hazardului să mă poarte printre firme cu litere de fontă scorojită, vitrine în care vremelnicia s-a depus ca o peliculă de chihlimbar și cuvinte brodate pe haine găsite la târguri de cartier. 

Privesc în urmă și recunosc aici rebeliunea împotriva disciplinei inflexibile a profesiei. Medicina solicită autostrăzi logice, infailibile. Anamneza avansează prin interogatorii chirurgicale, examenul clinic urmează o liturghie strictă, iar diagnosticul diferențial elimină suspiciunile pentru a scurta drumul spre certitudine. Excelența medicală elogiază linia dreaptă, ecuația curată. Ipotezele greșite impun o corecție imediată, revenirea fără ezitare la ordinea manualului. 

Anii de clinică ne transformă ochii în scanere necruțătoare, lentile care disecă realitatea. Detectăm dintr-o privire nuanța icterică a pielii, asimetria unui pas, tremurul milimetric al degetelor. O ezitare a vocii sau o tăcere prelungită se preface imediat în indicii, simptome, fragmente ale unui puzzle patologic. Dar această foame continuă de a decodifica ascunde un surmenaj mocnit, o uzură imperceptibilă a spiritului. Există aici o apăsare aproape de nesesizat: dorința arzătoare de a lăsa lumea în pace, măcar o oră, să existe pur și simplu, eliberată de tirania propriilor semnificații.

Chișinăul mi-a oferit această ieșire din regim. Telefoanele mobile ne-au transformat în roboți ai eficienței urbane, sclavi ai hărților digitale. Știm precis coordonatele noastre, restaurantele lăudate și recenziile lăsate de sute de necunoscuți care au trecut pe aceleași trotuare. Săgeata albastră de pe ecran ne ține captivi în disciplina
rece a orientării. 

Mă desprind de această rigoare de laborator, dând vina pe medicină, uriașa mașinărie generatoare de structură și algoritm. Pe stradă, caut simplitatea originară, lucrurile înainte de a fi explicate. Chipul unui trecător rămâne o prezență, o taină scutită de obligația oricărui diagnostic. În fața unei sculpturi, corpul omenesc leapădă
armura definițiilor și redevine formă. Greutate concretă. Prezență vie. Un braț ridicat este un gest estetic împietrit, un trup bătrân – o mărturie sublimă a timpului, o operă de artă independentă de severitatea unei fișe clinice.

Medicul face să piară misterul; călătorul îl amplifică, îl prelungește deliberat ca pe o melodie tărăgănată. Am păstrat în aparatul foto porți roase de rugină, manechine cu priviri stranii și litere spălate de ploi pe zidurile Chișinăului. Toate aceste cadre vor dormi liniștite într-un folder. Sunt scutite de orice utilitate didactică, străine de exigențele amfiteatrului medical și de constrângerile unei demonstrații științifice. Valoarea lor stă tocmai în puterea de a-mi abate pașii din drum.