De
la o vreme ne tot mirăm: se miră ziariștii, se miră televiziunile, se miră publicul.
„Harvey”, ca un blestem, sau ca o pedeapsă demiurgică, după refuzul lui Trump
de a reînnoi semnătura pe tratatul de la Kyoto, a lovit Texasul. Americanii se
miră că deși au luat măsuri din timp, au murit oameni și au uitat de dramele
post Catrina în New Orleans. Îi imităm pe americani și construim mall-uri în
centrul orașului (în condițiile în care acolo unde s-au născut, în SUA, ele
dispar) și ne mirăm că „mollomania” nu-i mai încurajează pe români să caute
natura. Deșertificăm România, braconăm în păduri și ne mirăm că ploile atunci
când sunt antrenează case și localități la vale. Urșii noștri sunt vedete în
seriale britanice, unde sunt mediatizați cu aparițiile „la vedere” în fața
camerelor de luat vederi, pe lângă orașe, spre mirarea străinilor care nu știu
că le-am distrus și înjumătățit ecosistemul fără teamă de viitor.
Am
ras ani la rând arborii de-a lungul drumurilor și acum căutăm cu disperare
răcoarea umbroasă a copacilor în arșița zilei. Deschidem „Transalpina”,
sfărâmăm inima munților și ne mirăm când în parcări găsim munți de peturi,
hârtii și alte mizerii umane. Am distrus de zeci de ani și nu refacem rețeaua
de irigații și așteptăm mila cerească arătându-ne surprinși că nu plouă
suficient. Nu facem autostrăzi decât pe hârtie și avem în fiecare zi știri cu
accidente îngrozitoare, cu morți și răniți. Facem săli de sport în sate unde nu
mai sunt decât bătrânii. Lăsăm femeile să lucreze câmpul și suntem surprinși să
vedem țăranii în plină zi la birtul din sat zăcând toată ziua. A dispărut industria,
agricultura este lăsată la mila vremurilor, iar străinii au ajuns să facă
reguli noi la noi. Umplem revistele de „can-can” sau emisiuni de mare audiență
cu vedete de doi bani, care dacă nu ar fi popularizate nici nu ar exista.
Am
închis spitalele de buzunar din micile orașe, că ar fi constatat Uniunea
Europeană că sunt nefuncționale și la câțiva ani după aceea ne mirăm că nu le
mai putem reînființa, că nu mai vine nimeni să se reangajeze. În plus,
clădirile ruinate, fără geamuri, devalizate nu mai miră niciun trecător.
Negociem de ani de zile mărirea salariilor personalului medical și în acest
timp țara pierde în fiecare zi forță de muncă în halate albe. Pacienții
confundă spitalele cu ambulatoriile, care practic sunt văduvite de medici și
asistente și vin în weekend pentru consultații la unitățile spitalicești
aglomerând serviciile.
Ne
mirăm că oamenii nu se vaccinează, dar nu ne mirăm când ascultăm tot felul de
opinii de la persoane fără pregătire medicală care își dau cu părerea despre
acest lucru. Suntem fericiți că avem servicii private care se înmulțesc rapid,
dar nu ne surprinde că medicii aceia, reveniți în țară în aceste servicii,
aveau salariile în Occident la mare distanță de ceea ce plătește tradițional
sistemul sanitar românesc. Am înființat servicii de descarcerare, de urgență,
SMURD performant, dar ne mirăm când pacientul ajunge în serviciul de terapie
intensivă pentru că nu se găsește un ventilator când trebuie să se facă
intervenții speciale. Nimeni nu se mai întreabă de ce în spitalul X sau
ambulatoriul Y din județele sărace, dacă un medic intră în concediu, pacientul
disperat vine în Capitală să fie asistat. Am înființat în spitale un sistem de
licitații diabolic pentru orice achiziție, de la „cuie” până la tomografe
computerizate, dar nu încercăm să corectăm ceea ce nu funcționează, de la
rupturile de stoc prin neîncadrarea în perioada de licitație, până la
contestațiile care întârzie inimaginabil de mult totul.
Suntem
citați tot timpul la negativ în statisticile medicale internaționale fie că
suntem la un pol sau altul, dar atunci când apare ceva pozitiv și suntem
nominalizați, lucrurile nu țin decât câteva ore capul de afiș al știrilor. De
fapt, românul nu se mai miră la câte „breaking news”-uri i se toarnă pe gât cu
emfază în fiecare zi pe toate canalele de știri, chiar dacă uneori acestea sunt
false. Și atunci ar fi o mare mirare să auzi și scuzele de rigoare care, de
fapt, sunt tardive și se uită întotdeauna.
Se
șifonează bani serioși în sistemul sanitar, dar medicii sunt vinovați și puși
la zid permanent. Promitem că facem spitale regionale, județene, orășenești,
dar întotdeauna apar ulterior alte priorități și există explicații pentru
nerealizarea lor. Monitorul Oficial s-a umplut de completări legislative,
spitalele se încarcă în ordine interne venite zilnic dar „măria sa pacientul”
își face propriile regulile – fumat în salon, înjurat personalul, internări
adesea ca la hotel și transformarea medicului, asistentelor și infirmierelor în
sclavi. Facem legi de susținere a luptei antifumat și ulterior umblăm pe străzi
și popularizăm unilateral opinii ale fumătorilor, fără a asculta vocea celor
mulțumiți că această lege chiar funcționează.
Nu
pot să nu mă întreb în acest context dacă românii nu au obosit să se mire. Oare
care este opusul acestei porniri? Indiferența, indolența, acceptanța?! Sigur că
un răspuns ar putea veni dintr-un proverb românesc: „A fi mare, nu-i mirare. A
fi om, e lucru mare”. Cred că nici Papa Ioan Paul al II-lea nu era departe de
adevăr când spunea: „Oamenii sunt ca vinurile. Cu timpul, fie devin mai buni,
fie se transformă în oțet”.
